Cine mai apelează la meditații în facultate? Mă tot gândesc la asta în ultima vreme. Nu neapărat pentru marile restanțe sau pentru examenele "momoase", ci acea nevoie subtilă, aproape nevăzută, de a avea un sprijin când materia începe să se întindă pe prea multe fronturi - fie că e vorba de economie politică, unde totul pare un amalgam mixt de teorii și excepții, fie drept civil cu articole care par scrise în alta limbă.

Eu, spre exemplu, am încercat una-două sesiuni de meditații pentru o materie care m-a pus serios pe gânduri, mi-a făcut sens să am pe cineva care să-mi explice altfel decât prin notițele mele dezordonate și cursul aglomerat. Nu e vorba de „copiat" sau de „soluții pe tavă", ci de o diferență subtilă: uneori, ți se aprinde becul în minte când altcineva îți așază lucrurile cu răbdare, fără grabă sau presiune electorală (că tot suntem în sesiune). Am observat că mulți colegi serioși au început să apeleze la acest gen de "asistență" academică tocmai când materia devenea un hățiș de concepte și reguli.

Mai e și o latură - așa cum un muzician are nevoie de un profesor să-l corecteze pentru detalii fine, așa și noi, studenții, ne găsim în situația în care avem nevoie de o voce exterioară, care să dezvăluie nuanțe pe care manualele, oricât ar fi de bine scrise, nu le pot surprinde.

Voi cum vedeți chestia asta? Mai există stigma asta că meditațiile sunt pentru „fraieri" sau "ăia care nu pot singuri"? Sau am trecut într-o altă etapă, în care încercăm să maximizăm procesul de învățare, indiferent de mijloc? Și dacă da, care e diferența reală între meditație și „învățare colaborativă"? Poate că e mai multă nevoie de curaj să recunoști că ai nevoie de ajutor decât să treci toate examenele cu notă mare doar prin forțe proprii.
Poate la urma urmei, școala e mai mult despre asta - să învățăm cum să învățăm.
Voi?