Mă tot gândesc dacă tutoring-ul ăsta academic e chiar ce mi-am imaginat sau doar o sursă nouă de anxietate. Pe de o parte, au fost câteva sesiuni în care profesorul ăla mi-a explicat niște concepte extrem de capcană și chiar am simțit că am avansat - gen, când îți dă o „cheie" care deschide cutia problemelor și deodată totul pare mai clar. Dar în același timp, parcă cere și mai multă perfecțiune, mai multă pregătire între întâlniri, iar uneori mă simt tras într-un ritm care nu prea-mi face bine psihic. Să nu mai spun de presiunea că, dacă nu fii bine pregătit, e ca și cum irosești timpul celui care stă cu tine și se așteaptă la rezultate rapide. Am întrebat și câțiva colegi, și unii zic că au rămas cu traume mai ales după sesiuni intensive de pregătire pentru examenele finale, unde tutoring-ul s-a transformat în repetiții extenuante. Cred că e vorba și de chimia aia dintre tutore și student sau cum se structurează și scope-ul întâlnirilor. Voi cum percepeți lucrurile? E tutoring-ul ăsta academic un panaceu real sau doar o altă formă mascată de stres în plus?