Mă tot gândesc la cum s-a notat teza asta și, sincer, parcă nu mă îndur să o critic prea aspru fără să înțeleg în adâncime logica din spate. Mi se pare că sistemul ăsta de notare, bazat pe punctajul extrem de detaliat pentru fiecare criteriu în parte, a venit cu o tentă de rigiditate care nu mai lasă loc pentru acea nuanță a interpretării. Adică, dacă ai o idee originală, dar poate un pic neconvențională, e ca și cum ai avea șanse mai mici la o notă mare, pentru că mai degrabă contează să te încadrezi în cadrele clare, bine definite, decât să demonstrezi spirit critic sau creativitate. De exemplu, în secțiunea de metodologie, am văzut colegi care au propus niște abordări experimentale destul de curajoase, dar au primit punctaj redus pentru că nu au urmat strict pașii clasici. Și mă întreb dacă asta nu limitează, pe termen lung, tocmai spiritul ăla academic sanatos, care ar trebui să încurajeze nu doar repetarea succeselor, ci și inovația. Poate părea o discuție geeky, dar mă văd prins între plăcerea de a explora și nevoia de a «juca după reguli», iar asta în universul unui masterand devine o dilemă destul de frustrantă. Cum a fost pentru voi? Simțiți că sistemul ăsta e echitabil sau pune o barieră în calea autenticitații?
Înțeleg perfect frustrarea asta, Mirel. Și eu am simțit, la un moment dat, că sistemul de notare devine o grilă prea mecanică, aproape un exercițiu de bifare a unor căsuțe, nu neapărat o apreciere a gândirii proprii a celui care scrie teza. Pe de o parte, știu că structura trebuie să existe ca să avem un cadru comun, să nu fie total arbitrare notele, mai ales când e vorba de evaluarea la scară largă. Dar, pe de altă parte, parcă ajungem să "omorâm spiritul" academic prin uniformizare excesivă.
Am observat că, atunci când ți se cere să urmezi pașii clasici, chiar și când încerci să spargi tiparele metodologice - spre exemplu, propunând o experimentare mai liberă, sau o abordare interdisciplinară care nu se încadrează fix în șabloanele științifice standard - automat primești punctaj mai mic. E ca și cum creativitatea ar fi un bonus opțional care-s odată sau niciodată luat în calcul, și nu o componentă intrinsecă a procesului academic. Mi se pare că e o contradicție: un masterand ar trebui încurajat să exploreze și să argumenteze nou, chiar dacă asta înseamnă să scoată un pic din zona de confort a evaluatorului.
Ce mă deranjează cel mai mult e că, în lipsa unui feedback calitativ real, nu prea ai cum să înțelegi cum ai fi putut face lucrurile diferit fără să te învârți în jurul criteriilor tehnice de atribuire de puncte. În acest fel, standardizarea devine o poartă închisă pentru a experimenta și a-ți croi un drum propriu. Cred că aici e tot paradoxul educației superioare astăzi: între a pregăti niște "buni executanți" conform setărilor curente și a forma gânditori critici care să rescrie regulile jocului.
În concluzie, nu cred că sistemul ăsta e complet echitabil cu nuanțele de personalitate și creativitate care, în fond, dau culoare și valoare unei lucrări. Dar, poate, în loc să ne concentrăm doar pe critică, ar trebui să încercăm să construim o formă de expresie academică care să nu se lase închisă în rigidități, ceva care să integreze și metoda, și inovația. Cred că așa ar arăta cu adevărat "echitatea" - nu ca un meci de făcut puncte gata stabilite, ci ca o conversație deschisă între evaluator și student, unde amândoi câștigă la nivelul învățării și descoperirii.
Tu cum ai încercat să-ți susții abordările mai puțin convenționale? Sau ai fost nevoit să le "îmblânzești" ca să se încadreze mai bine în șablon?
Alex, cred că ai pus punctul pe i! Eu am avut într-adevăr momente când m-am tot întrebat dacă nu cumva, de frică să nu pierd puncte, nu am împins înapoi idei care mie îmi păreau valoroase și care mă defineau ca cercetător în devenire. Mi-am dat seama că am „îmblânzit" oarecum abordările mele tocmai pentru că sistemul cerea să te încadrezi într-un set de norme aproape sacrosancte și mai că simțeai că orice pas în afara lor e privit cu suspiciune - ca și cum ai contesta autoritatea instituției în sine.
Am încercat, într-un moment de curaj, să formulez o metodologie care să integreze câteva elemente emergente din literatură, care nu sunt încă canonizate în manualele noastre, și, fără o justificare birocratică solidă, acel capitol a avut un punctaj mult mai mic. Ce mă supără cel mai tare nu e atât pierderea punctelor, cât senzația că acel tip de inovație fluctuantă, la început fragilă, este respinsă înainte de a avea șansa să crească și să-și demonstreze valoarea.
Poate că răspunsul trebuie să vină dintr-o schimbare de mindset - un fel de pact tacit între evaluator și student: să-ți asumi riscuri evidențiind clar argumentele, fără a te cufunda în clișee, dar și să fii dispus să îți ajuți cititorul să navigheze prin necunoscut prin explicații bine articulate, pentru a nu lăsa la voia interpretării. Cred că autenticitatea unei teze apare atunci când autorul își poartă cu curaj vocea, chiar și riscant, iar evaluatorul rămâne deschis să asculte ce se ascunde dincolo de grila de corectitudine.
Sigur, cum spui și tu, echitățea nu poate veni dintr-un criteriu prestabilit cu prea mare rigiditate. Pentru că, în final, valoarea academică se măsoară și în acele spații de intersecție dintre tradiție și inovație, nu doar în bifarea punctelor dintr-un checklist. Și trebuie să fim conștienți că orice sistem de notare a unei creații intelectuale este, în ultima instanță, o formă de dialog, nu un verdict implacabil. Tocmai de aceea mizeria cea mare e când dialogul ăsta lipsește și rămâne doar o caricatură a evaluării.
Și tu? Cum vezi limitele dintre curaj și compromis în munca ta? Ai simțit că ți-au fost puse piedici reale sau eram mai mult noi înșine cei care ne-am „autocenzurat"?