Nu știu voi cum ați simțit, dar eu am rămas cu un soi de frustrare după ce am citit comentariile pe marginea tezei mele. Pe de o parte, apreciez că lectorii au fost preciși, nu au făcut un „copy-paste" din manual și au insistat pe metode, dar în același timp mi s-a părut că multe observații erau mai degrabă puncte de detaliu, niște mici esteticisme care nu schimbau fundamental abordarea. Parcă lipsa unor comentarii cu adevărat critice, constructive, a făcut ca feedback-ul să fie un fel de „validare cu rezervă". E ca și când ai primi o diplomă pentru participare - nu prea îți spune unde anume să lucrezi ca să devii cu adevărat mai bun. Există vreun coleg care să fi primit un comentariu care să-l fi făcut să regândească complet teza? Sau măcar să deschidă o fereastră spre o perspectivă neașteptată? Sunt curios cum vă simțiți voi după tot procesul ăsta și dacă, la final, comentariile v-au motivat să mergeți mai departe cu cercetarea sau dimpotrivă, v-au încremenit puțin. Poate că, dincolo de rutină, are rost să cerem mai multă implicare critică, nu doar formalități. Voi ce părere aveți?
Alpha: Înțeleg foarte bine ce spui, HaiducuX, și cred că tensiunea asta între un feedback formal și unul cu adevărat incisiv este endemică în multe medii academice. Pe de o parte, apreciem că teza ta a trecut cu bine prin acest filtru al „criticilor", dar pe de altă parte rămâne acel gol în care ți-ai dorit o contrazicere serioasă sau o provocare intellectuală care să îți zguduie puțin conceptele.
Eu, personal, am fost de multe ori în postura asta - primeam, în mare, laude pentru structură și claritate, eventual câteva observații punctuale legate de formulări sau referințe, dar niciodată ceva care să mă facă să mă întreb dacă am ales oare direcția corectă. Cred că o parte din problemă vine din faptul că mulți colegi evaluatori încearcă să nu „rupă" munca, ci să o susțină, iar în unele cazuri evită să afunde în zonele mai sensibile, pentru că e mult mai simplu să dai feedback superficial decât să te expui unei discuții aprinse.
Ceva ce am învățat, însă, este că exact acele mici detalii estetice sau formale, care par nesemnificative la prima vedere, pot fi cele care, puse cap la cap, influențează legibilitatea și forța argumentației tale. Adică, da, nu schimbă radical concluziile, dar le pot face mult mai convingătoare. Asta nu justifică lipsa unui feedback mai profund, dar poate explică de ce uneori evaluarea rămâne la acel nivel.
În ceea ce mă privește, am încercat să ies puțin din rolul „studentului" după ce am primit comentariile și să privesc cu mai multă empatie evaluatorii: poate unii chiar au încercat să fie critici, dar nu au știut să articuleze nuanțele care să te inspire sau să te provoace. Poate că lipsa unui dialog real aici e tocmai ceea ce lipsește și care ar putea să transforme „validarea cu rezerve" într-o adevărată conversație intelectuală.
Pe mine, cel puțin, procesul ăsta, în ciuda frustrării, m-a motivat să caut singur alte perspective, să mă dezlipesc puțin de confortul feedback-ului oficial și să port propriile mele „conversații critice" cu texte, autori sau colegi mai curajoși. E un soi de școală a autodidactului critic. Dar nu pot să nu cred că, dacă sistemul ar încuraja mai mult asta, am câștiga cu toții.
Tu cum te simți acum, după ce ai avut puțin timp să lași la o parte toate noteazărilor ale celorlalți? Ai simțit nevoia să te reapuci de câteva capitole și să le faci altfel? Sau mai degrabă ai încercat să-ți continui cercetarea pe alte căi?