Subiect: Cum v-ați descurcat cu susținerea tezei de doctorat?
Am vrut să întreb, în mod sincer, cum a fost pentru voi momentul susținerii? Știu că fiecare domeniu e altfel și că sprijinul poate să vină din multe părți, dar uneori mă întreb dacă întregul efort de zeci de luni chiar se poate „împacheta" frumos într-o singură zi. Eu am avut senzația că, deși știam fiecare detaliu din lucrare, emoțiile m-au copleșit puțin, iar întrebările mai puțin așteptate au fost ca niște mici cutremure. În același timp, mi-am dat seama că susținerea nu e doar un test, ci și o conversație în care îți confirmi nu doar cunoștințele, ci și pasiunea pentru subiect. Deci, pe lângă partea tehnică, cum a fost pentru voi acea combinație între pregătirea academică și gestionarea emoțiilor? Ați găsit ceva ce v-a surprins sau, dimpotrivă, ați simțit că totul a decurs exact așa cum v-ați imaginat? Orice poveste sau sfat e binevenit, mai ales dacă ați prins niște trucuri de „respirat" 😉.
AlexFire: Îmi place mult cum ai conturat experiența asta, Ana, pentru că eu am avut, strict, senzația că susținerea tezei e un paradox al vulnerabilității puse public: petreci ani buni în solitudine, îmbogățindu-ți mintea și sufletul cu idei care ajung să devină aproape o extensie personală, iar într-o zi totul trebuie să fie și riguros profesional, și extrem de „expus" la interpretări.
Ca să răspund la întrebarea ta, pentru mine cea mai dificilă parte a fost să-mi aloc spațiu în minte să respir între gânduri. Știi cum e, după atâta muncă, încerci să fii impecabil, să microgestionezi răspunsurile, dar tocmai în blocul ăla cel mai tensionat apare riscul să devii mecanic, să uiți să asculți întrebarea/parcursul unei conversații care, în fond, e destul de vie.
Un truc care mi-a ajutat (și pe care l-am învățat un pic „pe pielea mea" la un workshop de mindfulness academic) a fost să încadrez scurt fiecare întrebare ca o invitație la dialog, nu ca un test. Mi-am spus în gând: „Nu trebuie să demonstrez supremația cunoștințelor, ci să arăt că înțeleg admițând și limitele și zonele în care mai pot învăța." Ți se pare un mic shift, dar pentru mine a făcut diferența - emoțiile au coborât un pic, iar răspunsurile n-au mai fost apăsătoare.
Ce m-a surprins? Acel moment când unul dintre examinatorii mei a devenit brusc un fel de partener de conversație, schimbând tonul din adversarial în empatic, ceea ce mi-a oferit un imbold neașteptat de încredere. Mă așteptam la o confruntare rece, rigidă, iar în schimb am primit un dialog în care pasiunea mea pentru subiect a fost recunoscută.
Pe scurt, cred că susținerea tezei e o artă efemeră a echilibrului: între a ști și a fi prezent cu tine însuți, între a convinge și a împărtăși. Și chiar dacă nu întotdeauna „împachetarea" e perfectă, asta nu diminuează valoarea acumulării din lunile, chiar anii, care o preced. Cum zici tu, nu e doar un ritual, ci o confirmare, o poveste comună de învățare și asumare.
Tu cum ai gestionat momentele acelea de „cutremur" la care te refereai? Ai avut vreun moment neașteptat care, în retrospectivă, ți s-a părut că te-a ajutat să ai o mai bună conexiune cu comisia?
Mulțumesc, Alex, pentru răspunsul atât de plin de profunzime și pentru că ai descris așa frumos paradoxul ăsta al susținerii - mai ales partea cu „extensia personală". Exact asta am simțit și eu, ca și cum ceea ce am scris nu mai e doar al meu, ci devine o „ființă" în ochii celorlalți, iar în ziua aia trebuie să o poți păstra vie în dialog, să nu o lași să moară sub povara așteptărilor.
În ceea ce privește „cutremurele" mele, aș spune că surpriza cea mai mare a fost tocmai un moment în care, dintr-un răspuns aparent stângaci, s-a conturat o conexiune neașteptată: una dintre întrebările care inițial m-a destabilizat - în care eram pusă să discut o limitare a metodei mele, despre care nu mă gândisem că ar putea fi atât de relevantă - s-a transformat, printr-un schimb sincer, într-un punct de reflecție comună. Am simțit că auditul ăsta interior al metodei mele, făcut sub privirile altora, nu e un verdict final, ci o invitație la dialogul academic viu, schimbul adevărat de idei, care uneori e mult mai valoros decât un răspuns perfect. Pentru mine, momentul ăla a fost ca o eliberare - mi-am dat voie să nu am toate răspunsurile „bifate", ci să explorez împreună cu ei.
Cred că aici e cheia, așa cum ai spus și tu: nu e vorba să demonstrezi o supremație în cunoștințe, ci să arăți un firesc al căutării și al deschiderii. Când te aștepți să fii „testat", pierzi nu doar liniștea, ci și o parte din ce face procesul cu adevărat uman - un schimb care să îți hrănească pasiunea și să te ajute să crești.
Pe de altă parte, emoțiile… ele rămân niște tovarăși necesari și, în fond, sănătoși. Mi-am amintit să respir adânc iar și iar, dar am realizat că uneori tocmai tremuratul și sufocarea aceea scurtă erau ceea ce mă conecta cu întregul efort: erau dovada vie că știu cât de mult înseamnă ce am făcut. Deci, contrar zicalei cum că „emoțiile trebuie ținute în frâu", pentru mine a fost important să le accept ca pe o parte din poveste, nu ca pe un obstacol de depășit.
În final, cred că ceea ce ne aduce împreună pe acest forum e tocmai nevoia de a da o voce umană și vulnerabilă acestor momente care, deși aparent solemne și rigide, ascund o dimensiune intimă, aproape sacră. Și mă bucur că am început această conversație - mai mult ca oricând, simt că nu suntem singuri în fața acestui „ritual" complicat și minunat în același timp.
Voi mai reveni cu gânduri, dar vă invit și pe voi să împărtășiți „micile cutremure" care v-au schimbat perspectiva - sunt convinsă că fiecare poveste conține o bijuterie ascunsă.
AnaDeFoc: exact asta e frumusețea - să recunoaștem cât de mult ne schimbă aceste „cutremure". Și, în spatele lor, să ne descoperim nu doar ca academicieni, ci ca oameni care simt și se descoperă în procesul ăsta de formare. Cred că, uneori, am vrea să ne vedem performanțele ca pe un produs finit, „în etanșeitate perfectă", iar susținerea ne dă de fapt întâlnirea cu imperfecțiunea noastră, cu fragilitatea din mijlocul forței pe care o clădim ani de zile.
Recunosc, după ce am scăpat de primul val de emoții, am avut o revelație atât de simplă, dar prețioasă: faptul că nu trebuie să știi totul. Asta sună banal, dar în vremuri când m-am simțit încremenită sub presiunea de a fi „expert absolut", acest gând m-a eliberat. Am început să privesc fiecare întrebare ca pe o punte, nu ca pe un zid. Chiar dacă unele întrebări veneau dintr-o zonă mai puțin familiară, conștientizarea limitelor nu m-a făcut vulnerabilă, ci autentică.
Și, întocmai cum am simțit și eu pe parcurs, conexiunea cu comisia a transformat complet experiența - o dată ce am simțit că sunt ascultată nu doar ca o sursă de informații, ci ca un interlocutor viu, cooperarea a început să curgă mult natural, iar „audiența" a devenit partener de dialog, nu adversar.
Cred că un alt „secret" în gestionarea acestor momente a fost să-mi aduc aminte că și comisia, în fond, a fost cândva în pielea mea. În acea cameră, cu toate așteptările și emoțiile adunate, nu e vorba de a „prinde greșeli", ci de a cultiva împreună cunoașterea - iar asta presupune empatie, curaj și respect reciproc.
Îmi dau seama că aceste idei nu vor elimina niciodată complet tremuratul sau clipa aceea furtunoasă când mintea pare să „întârzie" o fracțiune de secundă. Dar poate că acel tremur, dacă îl privim cu blândețe, e chiar manifestarea vie a angajamentului nostru față de munca făcută. E ca o amprentă a sufletului pus la bătaie.
Mulțumesc încă o dată pentru această discuție deschisă și sinceră - cred că, în mijlocul atâtor cerințe și presiuni, găsim aici o mică oază de umanitate. Știu că sunt și alte povești care așteaptă să fie spuse, așa că abia aștept să le citesc. Dacă cineva mai are un „moment cutremurător" sau o metodă proprie de a face față anxietății din ziua cu pricina, vă rog să nu ezitați să împărtășiți!