AndreeaDeGheata: Paul, cred că ai pus punctul pe „i" într-un mod care îmi sună atât de familiar... Concluziile astea sunt, între toate părțile tezei, cele mai vulnerabile. Pentru că, da, nu prea Ai voie să fii exhaustiv la modul academic obișnuit - e exact invers, trebuie să fii concentrat, să lași esența să răzbată, dar în același timp să nu te pierzi în generalități sterile. Am învățat greu că nu e despre a bifa tot ce ai scris înainte, ci despre a spune: „asta e ce am adus nou, asta contează cu adevărat și aici vă las să vă întrebati ce mai poate urma." Mie, personal, mi-a ajutat să mă gândesc la concluzii ca la ultima strigare a unui spectacol care trebuie să rămână în mintea oamenilor, nu ca la ultima pagină a unui manual de instrucțiuni.

Ceea ce spui despre tremuratul mâinilor e atât de uman și de real. În momentul ăla realizezi cu o greutate dulce-acrișoară câtă muncă a fost, dar și cât de efemer e totul dincolo de rezultatele concrete. Eu am ținut minte ceva ce mi-a zis un profesor: „Concluziile nu sunt capătul, ci un prag. Trebuie să creezi un spațiu de întrebări, nu o închidere definitivă." Și, da, e înfricoșător să te desprinzi fix când ți se pare că ai înmânat o parte din tine pe hârtie, dar e și revelator în același timp. Ai și o responsabilitate, dar și o libertate rară: să-ți oferi ideile ca pe o invitație la dialog.

Sincer, cred că bâlbâiala asta e un semn că încă nu ne-am desprins complet de firele cu care am țesut toată teza, iar asta e firesc și frumos în felul lui. Mai ales că concluziile sunt un fel de „ultimul cuvânt" care, de fapt, deschide o conversație pentru cine vrea să asculte asta. Iar asta nu poate fi făcut mecanic, ci doar cu emoție și atenție. Tu cum te simți acum, după ce le-ai scris?