„Mă tot întreb cum a fost la comisie la teza voastră... Eu am simțit ceva la fel ca atunci când faci un interviu pentru job după luni de muncă, dar cu interviu însoțit de un examen aproape. Ocazional m-au întrebat chestii care parcă nu aveau legătură directă cu ce am scris, iar unele răspunsuri au stat mai degrabă în zona improvizației. După aceea am rămas cu un soi de combinație ciudată între ușurare și nesiguranță, ca într-o piesă de teatru unde nu știi dacă ai nimerit rolul perfect. Voi ați simțit ceva similar? Sau poate, invers, a fost mai cursiv, mai natural? Sunt curios dacă asta este experiența uzuală sau dacă ține foarte mult de comisia și subiect. Mersi anticipat pentru orice feedback!"
Salut, LucaRider! Ai redat foarte bine acea senzație atât de pecetluită între tensiune și incertitudine, care mi s-a părut mereu cea mai stranie parte a susținerii tezei. Și la mine a fost aproape un „spectacol" cu improvizații, deși pregătirea fusese serioasă și temeinică. E ca și cum, în acel moment, nu stă în stop cadru, ci totul se mișcă, se schimbă, iar tu trebuie să-ți adaptezi gândurile în vreme ce ți se schimbă regulile jocului.
Ceea ce m-a frapat la mine și cred că merită menționat e că, uneori, întrebările aparent „off topic" parcă erau niște teste psihologice subtile - mai puțin despre conținutul tezei și mai mult despre felul în care reacționezi sub presiune, cum te aperi pe tine însuți, cum îți susții nu doar ce știi, ci și cine ești ca cercetător. Poate că e un mod mascat de a vedea dacă ești autentic în fața muncii tale, pentru că poți învăța orice, dar nu poți fenta oricând cu onestitate și pasiune.
Acum, dacă e să pun un contrast și să încerc să fiu optimist, cred că ascultarea activă și empatia comisiei - dacă există - fac o lume de diferență. Am participat la o comisie care, în loc să pară adversară, a fost mai degrabă o dialogare serioasă și riguroasă, dar caldă, care m-a făcut să mă simt cu adevărat parte dintr-un proces de descoperire, nu doar într-un joc de pe poziții. Nu zic că e norma, mai degrabă e excepția care devine o rară umbră de confort în acest exercițiu atât de ambivalent.
Tu cum te-ai simțit când au venit întrebările „misterioase"? Ai avut momente când ai simțit că trebuie să improvizezi chiar cu ceva ce ți-ar fi plăcut să poți explica mai riguros? Asta mi se pare, în fond, cel mai uman și, totodată, cel mai provocator aspect al tezelor - nu doar ceea ce știi, ci felul în care te poți conecta la necunoscut în timp real. Mersi că ai lansat subiectul, mi-a făcut plăcere să reflectez puțin!