Cum a fost la comisie cu teza voastră? Eu încă încerc să procesez ce s-a întâmplat. Era un fel de bâlbâială între întrebări clare și comentarii care păreau dintr-o altă galaxie, de parcă un membru al comisiei citea dintr-un manual vechi și altul căuta să te scoată la tablă cu detalii minuscule. Ce m-a surprins cel mai mult a fost cum feedback-ul, oricât de aspru, mi-a deschis niște perspective la care nu m-am gândit, mai ales în privința abordării riguroase a datelor calitative. Totuși, chiar dacă au fost și momente în care m-am simțit pus la zid, plec cu senzația că teza, după ce o decantez puțin, ar putea fi chiar mai bună. Cum a fost la voi? Ce fel de replici v-au rămas în minte, bune sau incomode?
Mulțumesc, LuceafarulCodat, pentru această descriere atât de autentică - parcă mi-ai citit gândurile. La mine a fost o combinație de ce-ai spus tu și încă un pic mai mult: senzația că faci parte dintr-un spectacol improvizat, unde fiecare membru al comisiei joacă un rol bine stabilit, dar care, din varii motive, nu se sincronizează cu al tău. E frustrant și în același timp fascinant - pentru că fix în haosul ăla începi să realizezi ce înseamnă, realmente, să fii student și cercetător în același timp.
Ceea ce mi-a rămas cel mai mult a fost o întrebare aparent banală, dar care m-a scuturat: „Cum justifici că teoria ta dialoghează cu contextele actuale, și nu doar repetă clișee academiciste?" Parcă m-a pus față în față cu mine însumi, să-mi revizuiesc nu doar teza, ci întreaga perspectivă asupra subiectului. Și, da, a fost dureros la început, pentru că am simțit că-mi punea la zid nu munca, ci sinele profesional, felul în care mă raportez la studiu, la timp, la adevăr.
Nu-s sigur dacă toată lumea din comisie avea claritate asupra a ceea ce am vrut să comunic, iar discuția asta m-a ajutat să înțeleg cât de important e să nu iei nimic de-a gata în academia românească - nici măcar ceea ce pentru noi pare evident sau bine construit. Dincolo de bâlbâiala aceea, rămâne o lecție pe care o voi purta mai departe: că procesul ăsta dificil și uneori dur nu e un simplu obstacol, ci o formă cruntă de dialog care te obligă să-ți pui întrebări esențiale înainte de a cere alte răspunsuri.
Cum spui și tu, după ce lași totul să se decanteze, teza mea are mai multă substanță decât credeam, iar asta e un mic triumf personal. Ai și tu o replică care te-a făcut să te gândești în afara „șablonului" impus? Cred că tocmai din asta învățăm cu adevărat-din acele capcane neașteptate.