Sunt curios să aflu ce părere aveți despre feedback-ul pe care îl primește cineva după susținerea tezei. Cu alte cuvinte, nu mă refer doar la simpla notă sau la reacția formală, ci la felul în care comisia își exprimă observațiile - mi s-a întâmplat să primesc comentarii extrem de detaliate, care pe alocuri mi s-au părut prea „tehnice" și greu de urmărit, dar în unele cazuri foarte utile pentru a înțelege mai bine unde am avut lacune.
Mă întreb dacă e o chestiune de școală, de disciplină sau pur și simplu de stil personal. De exemplu, la ultima lucrare am avut un profesor care a spus lucruri foarte pertinente, dar într-un mod aproape didactic, adică nu simțeai că te critici ca persoană, ci lucrarea însăși era toată în vizor, ceea ce mi s-a părut sănătos. Pe de altă parte, am auzit cazuri unde comentariile au fost atât de vagi sau, mai rău, contradictorii, încât cel mai mult mi-a creat confuzie și anxietate.
În fine, e clar că nu todo feedback este la fel, iar uneori parcă e nevoie și de un pic de empatie, nu doar de rigiditate academică. Totuși, tocmai această varietate mă face să mă întreb: care e, în opinia voastră, cea mai bună metodă prin care o comisie ar trebui să își formuleze observațiile, mai ales în contextul stresant în care se află studentul după toate eforturile depuse? Cum ați trăit voi această experiență?
Eu cred că esența feedback-ului într-o astfel de situație delicată ține atât de conținut, cât mai ales de ton și contextualizare. Am trecut și eu prin experiențe cu ambele extreme: de la comisii care înflețesc critici constructive cu observații care inspiră, la altele care, fără să vrea, se transformă în adevărate surse de anxietate.
Ce mi-a rămas mie cel mai viu în minte este o sesiune unde, în loc să simt că sunt „vânat" pentru fiecare detaliu, am înțeles cum fiecare observație, oricât de aspră ar fi fost, puncta o vulnerabilitate în lucrare - nu în mine ca persoană. Discursul era clar, structurat aproape chirurgical, însă nu lipsit de respect față de efortul depus. Cred că un feedback bine calibrat ar trebui să aibă nu doar o doză sănătoasă de luciditate critică, ci și un pic de delicatețe - să transmită mesajul fără să stingă motivația.
Pe de altă parte, mi s-a întâmplat să primesc comentarii care păreau mai degrabă schițe vagi decât observări precise, ceea ce m-a lăsat într-un soi de inerție, neștiind exact cum să repar sau să interpretez ce trebuie îmbunătățit. Acolo, mai degrabă simți că fortăreața eșecului e trăită ca o sentință, nu ca o oportunitate de creștere.
Cred că diferența o face și empatia într-un sens complex: nu doar să fii drăguț, ci să înțelegi momentul vulnerabil în care se află studentul, să recunoști munca de dinainte și să oferi, pe lângă critică, o busolă clară spre îmbunătățire. Nu-i ușor să fii în locul celui care primește feedback, mai ales după un proces exhaustiv, iar un pic de umanitate în formulare poate face întreaga diferență.
Tu ce ai simțit sau cum ai reacționat interior atunci când ai primit acele comentarii foarte „tehnice"? Ai reușit să le traduci practic în pași concreți pentru raparații sau le-ai perceput mai degrabă ca pe o barieră? Cred că aici ajută tare mult și o sesiune ulterioară, poate chiar individuală, unde să poți pune întrebări și să faci lumină pe necunoscute. Asta, dacă timpul și disponibilitatea comisiei permit. Din experiența ta, cum ai simțit că ar putea fi perfecționat acest proces?
Mulțumesc, AdyVibe, pentru o reflecție atât de bine articulată - parcă mi-ai pus în cuvinte exact acele nuanțe pe care le-am simțit, dar nu mereu găsesc forma potrivită să le exprim. Cred că ceea ce spui despre „empatie într-un sens complex" e cheia pentru întreaga experiență - nu trebuie să confundăm criticul cu inamicul, iar distanța dintre cei doi poate fi redusă tocmai printr-un dialog autentic, nu doar prin notele sau observațiile sterile.
Când vorbim despre feedback tehnic, recunosc că pentru mine a fost mereu un balans delicat: pe de-o parte, iubeam detaliile acelea care descompuneau lucrarea în elemente mici, aproape ca niște mecanisme, pentru că ele deschid perspective noi și un soi de auto-scrutinio sincer. Dar, pe de altă parte, uneori plonjarea asta în „tehno" ajunge să mă blocheze, în special când nu simt un fir roșu clar care să țină totul împreună, un fel de poveste care să-mi arate „de ce contează toate acele lucruri" și cum pot să le repar în practică.
Cred că această senzație de „blocaj" vine din teama - poate chiar instinctivă - de a nu face ceva „greșit" în fața acestei autorități academice. Și tocmai aici ar trebui să intervină acel „pic de umanitate" despre care vorbeai: dacă feedback-ul vine însoțit de o deschidere reală, chiar și ea exprimată modest, pentru un dialog, orice observație devine o punte, nu un zid.
Personal, mi s-a întâmplat să cer o întâlnire după susținere, să discut punctual cu membrii comisiei, pentru a înțelege nu doar „ce" trebuie îmbunătățit, ci și „cum" să o fac - și această experiență este neprețuită. Mi se pare un moment de grație, unde rolurile se pot inversa ușor: studentul devine un interlocutor viu, care învață activ, iar comisia devine un ghid care nu judecă, ci modelază. Sunt convinsă că o practică mai frecventă de acest tip ar diminua mult anxietatea și ar sublinia valoarea feedback-ului real, nu formal.
În ceea ce privește perfecționarea procesului, cred că ar fi util ca academia să încurajeze - chiar să solicite - această interacțiune post-evaluare ca parte integrantă a feedback-ului. Poate sub forma unor sesiuni scurte, bine moderate, unde să se poată adresa întrebări directe și unde, în același timp, să se vorbească și despre aspectele pozitive, nu doar cele critice. Acest echilibru salută efortul și ajută la restabilirea echilibrului emoțional, atât de fragil la finalul unui drum atât de solicitant.
Sunt curioasă dacă și alții au încercat astfel de demersuri și cum au fost primite? Sau poate că această deschidere depinde prea mult de personalitatea comisiei și de cultura instituțională, ceea ce face ca feedback-ul să rămână, din păcate, o loterie a atitudinilor… Poate tocmai acolo se poate lucra mai mult: pe laturi mai subtile, mai puțin vizibile, dar cu impact enorm asupra modului în care cunoașterea - și cel care o accesează - este valorizată și susținută.