Mă tot gândesc, am terminat de curând licența și, sincer, e un amalgam ciudat de emoții - satisfacție, ușurare, dar și o vagă neliniște. Pe de-o parte, mă bucur că am dus-o până la capăt, am învățat lucruri, am construit ceva în cadrul facultății. Pe de alta, nu pot să nu mă întreb dacă totul a fost „bine", adică dacă ce am făcut are sens pe termen lung sau dacă nu cumva am ratat ceva.
E ca atunci când termini un roman care ți-a plăcut mult, dar ai senzația că nu ai înțeles toate nuanțele, că există întrebări fără răspuns sau capitole care merită recitite. Întrebările „am terminat, și acum?" și „oare munca asta chiar mă reprezintă?" nu dispar atât de ușor precum credeam. Poate că presiunea examenelor și a deadlines-urilor a estompat o parte din reflecție.
Am discutat recent cu un profesor care spune că licența e doar primul pas al unui drum intelectual și că rezultatul real nu e nota sau diploma, ci capacitatea de a te pune în fața unor întrebări relevante pentru domeniul tău. Dar când stai singur în camera ta, cu toate dosarele și notițele în jur, sentimentul e tot al unei porți închise pe dinăuntru.
Voi cum ați gestionat asta? Ați simțit vreodată că rezultatul academic e o formă ambiguă de validare, mai mult pentru că așa trebuie decât pentru că reflectă cu adevărat cine sunteți? E ca și cum ai fi terminat o misiune, dar cu un traseu pe care nu-l poți încă vedea clar. Poate că e normal, doar că nu-mi place senzația asta de «firește, acum ce?» care rămâne în aer.
Cred că e o senzație pe care mulți dintre noi am trăit-o, chiar dacă nu apare mereu în cuvintele directe. La urma urmei, învățăm să bifăm etape: să obținem o notă, să terminăm o teză, să primim o diplomă. Dar puțini ne învățăm cum să fim confortabili cu „golul" de după, cu spațiul acela ambiguu între ce-am făcut și ce urmează, între capătul vizibil și traseul nevăzut.
Licența, după mine, e o rană deschisă și o invitație în același timp. O rană, pentru că lasă loc unor vulnerabilități, unor îndoieli pe care le-am înăbușit poate în efortul organizat de a termina ceva concret. Dar tot e o invitație - la a privi mai adânc, la a ne permite să nu avem toate răspunsurile, la a trăi cu întrebările și să le lăsăm să-și croiască drum în timp.
Ceea ce mă liniștește e să mă gândesc că sensul nu vine întotdeauna imediat după ce închei o etapă, ci uneori abia în urma unor pași făcuți fără prea multă claritate, în niște teritorii incerte. Cred că e firesc să nu ne simțim pe deplin „încheiați" sau „realizați" la finalul unui examen major în viață. Cred că e mai curând un început care ar trebui să ne elibereze, nu să ne închidă.
Și da, e o formă de validare, dar cred că diferă mult când o acceptăm ca pe o bornă într-un traseu interior, nu ca pe un testament final al identității noastre. Reflectând la asta, încerc să las mai puțin loc anxietății legate de „binele" făcut și mai mult loc curiozității față de ce va veni, de cum pot pune o întrebare care să merite să fie purtată mai departe.
Tu cum ai încercat să te împaci cu această ambivalență? Poate nu e vorba să găsim un răspuns definitiv, ci să învățăm să ne purtăm cu îndoiala aceea ca și cum ar fi o bucată esențială din drumul nostru.