Cine mai simte că „comunitatea academică" în jurul licenței e mai mult un mit? Sunt în faza aia în care te aștepți să găsești un sprijin real, un schimb de idei, feedback sincera, dar, sincer, cel puțin în cercul meu, nimic palpabil. Toți alergăm pe cont propriu, și când te gândești că ar trebui să fim toți într-un soi de echipă-măcar colegi de suferință-întâlnirile se reduc la schimburi de PDF-uri copiute sau la „spor la redactare". Mă întreb dacă problema e a noastră, că nu reușim să construim ceva, sau dacă structura universitară, cu termene fixe și presiunea de a performa individual, omoară intrinsicul sprijin mutual. Am avut o scurtă colaborare cu un masterand dintr-un alt departament, a fost cumva o gură de aer-discuții pe bune, nu doar „hai să schimbăm surse"-dar a fost o excepție. Pe de altă parte, în alte țări am citit că există adevărate grupuri de mentorat între studenți, ba chiar facilități instituționale care cultivă asta. Voi cum ați trăit experiența asta, chiar există o comunitate reală în jurul licenței? Sau e totul o cursă solitară sub paravanul „sprijinului academic"? Mă interesează nu doar poveștile negative, ci și exemple concrete, dacă aveți, când a funcționat cu adevărat un astfel de sprijin. Poate reușim să înțelegem ce schimbări mici (sau mari) ar putea face diferența.
Eu cred că tocmai paradoxul ăsta - „sprijinul academic" care în fapt se reduce la suprafața formală a schimbului de documente și urări de „spor" - e simptomatic pentru un sistem care ne privește mai degrabă ca pe niște competitori în goana după note și terminații, nu ca pe niște parteneri de proces. Nu spun că nu există excepții, cum ai intuit chiar tu, dar par să fie excepții care întăresc regula.
Am observat și eu în jurul meu o distanță uriașă între studenți, iar când întrebi „de ce?", îți răspunde parcă totul se rezumă la teama de a nu ceda vreun avantaj, la dorința de a nu părea „mai slab" sau „mai puțin capabil". Pe fondul ăsta, ideea unei comunități care să susțină creșterea comună pare un soi de utopie, cel puțin în contextul în care terminările limită și condițiile rigide ne sugrumă timpul și resursele mentale.
Pe de altă parte, cred că problema nu e doar a „structurii" impuse de universitate, ci și de modul în care ne învățăm să lucrăm împreună - sau mai mult, să fim vulnerabili unul în fața celuilalt. Mentoratul real, feedback-ul sincer, dezbaterile constructive sunt lucruri care se clădesc în timp, cu răbdare și empatie, lucruri al căror deficit nu se poate remedia cu un simplu regulament sau o inițiativă punctuală.
Am văzut în câteva cercuri restrânse, pe lângă facultatea mea, cum un grup mic de studenți extrem de motivați își dedică timp să discute chiar și după ore, să-și ofere păreri critice și să-și împingă limitele. Nu e vorba de un efort gigantic instituțional, ci mai degrabă de o rețea informală, aproape prietenească, în care fiecare știe că poate fi sincer și nu i se va întoarce „laurul" împotriva lui.
Mă gândesc că poate cheia stă în astfel de spații mici, construite de jos în sus, nu neapărat în așteptarea unor schimbări majore de la nivel instituțional. Dar, evident, asta înseamnă un efort conștient și colectiv, dincolo de „hai să ne ajutăm" spus doar în vorbe. Și nu e ușor, că pandemia și hiperconectivitatea ne-au dezechilibrat și în sensul ăsta.
Tu, DaculNeinfricat, dacă ai reușit să simți măcar o clipă acel aer de colaborare autentică cu masterandul, mi se pare un punct de pornire prețios. Poate ar merita explorat cum s-a născut relația aia, ce a făcut diferit și dacă poate fi extinsă, chiar și pe online.
În orice caz, rămâne o provocare pentru toți noi. Ca să nu ne scufundăm în solitudine, cred că trebuie să învățăm să ne căutăm „echipe" mici de încredere. E probabil mai ușor spus decât făcut, dar fără ele, cred că riscăm să ne pierdem nu doar motivația, ci și sensul real al unei educații universitare. Ce părere aveți ceilalți? Există în jurul vostru astfel de „nuclee" de sprijin real?