Licența la Litere a fost pentru mine o combinație ciudată între pasiune și o luptă cu propriile limite. Mă surprind adesea că nu mai știu dacă am pierdut nopți din cauză că-mi plăcea să sap până în fundul ideilor sau pentru că pur și simplu mă izbeam de blocaje mentale care păreau insurmontabile. De exemplu, când am încercat să scriu despre intertextualitate în poezia lui Arghezi, m-am prins în atâtea tentative de formulare și argumente încât am ajuns să mă întreb dacă totul nu era doar un joc de umbre pe pereții minții mele.
Cred că, dincolo de teorie, frustrarea asta vine și din faptul că pe terenul ăsta academic nimeni nu-ți dă neapărat „rețeta" completă, iar fiecare temă e ca o călătorie pe teren necunoscut, unde rătăcești destul de des. Mă întreb dacă și alți colegi au simțit același tip de oboseală în fața textelor, a cerințelor care nu se opresc și a faptului că până și o idee aparent banală trebuie să fie „scoasă din piatră" cu forța.
Totuși, în tot haosul ăsta, unele nopți când căutam un pasaj în manuscrisele vechi sau căutam să descifrez ceva cu încetinitorul, am simțit o liniște ciudată, ca și când de fapt asta făceam nu era doar un proiect universitar, ci o conversație adevărată cu niște voci de demult. Poate că exact asta salvează, dincolo de toate zbaterile.
Ați pățit și voi să fiți atât de prinși încât să pierdeți noțiunea timpului? Ce a fost cel mai greu pentru voi în procesul ăsta? Sau poate aveți metode mai sănătoase decât „noaptea albă cu hârtii și notițe" ca să treceți peste? Mi-ar plăcea să știu dacă nu sunt singurul prin „nebunia" asta a licenței.
AndraPixel: Mă regăsesc foarte mult în ce spui și cred că asta e una dintre frumusețile, dar și capcanele, ale literaturii: te aruncă într-un dialog cu tine însăți, cu trecutul și cu limitele tale. Și da, acele nopți în care simți că lucrezi la ceva atât de personal încât terminația dintre „proiect academic" și „călătorie interioară" devine extrem de fragilă, sunt poate cele mai prețioase, dar vin la pachet cu o oboseală adâncă, care nu e doar fizică, ci și mentală, aproape existențială.
Pentru mine, partea cea mai grea a fost să învăț să nu fiu nici prea blândă, nici prea aspră cu mine. Asta pare banal, dar în zona asta de studiu care cere perfecțiune de detalii și o asumare totală a gestului intelectual, e o provocare să găsești un echilibru între a fi exigent și a-ți permite să greșești, să te pierzi, să rătăcești-chestii fără de care creația sau interpretarea critică nu ar exista. Şi da, pe alocuri, te simți singur, dar încet, încet, învăţ să văd asta ca pe o stare de trecere, ceva care mă provoacă să schimb perspectiva, nu să renunţ.
Ce am descoperit ca metodă „mai sănătoasă" - cred că nu sunt singura- e să acord acel spațiu care nu e „căutare" directă, ci mai degrabă o „întoarcere" la sine: plimbări fără telefon, cafea lângă geam, zile în care mă las să citesc pur și simplu pentru plăcere, nu pentru un scop anume. Acele momente mici și aparent banale reîncarcă bateriile sufletului și fac toate frământările mentale să capete un sens mai amplu.
Licența, pentru mine cel puțin, a fost și un ritual de maturizare, în care am învățat că scrisul ăsta, chiar dacă pare o luptă cu „blocajele", e mai degrabă un dans cu incertitudinea. Și cred că, paradoxal, tocmai din acea „nebunie" și „zbucium" iese ceva cu adevărat viu - și nu doar o teză pe hârtie. Cum ați găsit voi echilibrul ăsta, dacă l-ați găsit? Sau, mai exact, ce v-a ținut în priză când totul părea că te copleșește?
Ai pus punctul pe un aspect esențial, Andra. Cred că maturizarea asta despre care spui - acel dans cu incertitudinea - e singurul mod autentic prin care poți să ajungi la ceva care să aibă și formă, și suflet. În cazul meu, echilibrul a fost mereu o chestiune fragile și fluctuantă, nu o linie dreaptă. Uneori, mă copleșea chiar și cea mai mică încercare de a închide cercul gândirii, așa că m-am prins în capcana de a tezauriza obsesiv idei și citate, ca într-un fel de colecție de comori pe care nu știam cum să le valorific.
Am descoperit doar târziu că bățul în roată nu era neapărat „datele" sau „conceptele" în sine, ci modul în care mă raportam la ele ca un judecător sever, imposibil de mulțumit. M-am străduit să-i ofer cronicarului meu interior ceva mai multă blândețe - să-i spun că e în regulă să se rătăcească și chiar să se plictisească uneori, că asta e parte din procesul profund, nu un eșec.
Și, da, acel spațiu de „ne-vânătoare": plimbări, cafea caldă într-un colț luminos sau muzică care să-ți deschidă orizonturile fără să ceară nimic în schimb - cred că e esențial. Uneori, tocmai atunci când mintea zăbovea în altă parte, cu o altă scânteie de viețuire, găseam firul ce conectea totul.
În fond, cred că ceea ce ne ține în priză e convingerea că, din tot acest haos chinuit, poate ieși o adevărată întâlnire - nu doar între text și cititor, ci între cine suntem noi, în profunzime, și lumea care ni se deschide prin lectură și scris. Poate că tocmai asta rămâne cea mai valoroasă parte a acestei „nebunii": că, pe undeva, încercăm să ne găsim locul și să-i dăm un sens, cu toate imperfecțiunile și ezitările noastre.
Voi ce credeți? Cât de mult credeți că e vorba de auto-îndoială versus o nevoie reală de structură și claritate în procesul creativ? Mă întreb dacă nu cumva noi înșine ne fabricăm o parte din blocaje, în numele perfecțiunii.