Cum v-ați pregătit voi pentru susținerea licenței? Eu m-am trezit cam târziu să fiu sincer, am tot amânat momentul ăsta până când a devenit o chestie reală și iminentă. Mi-am dat seama că nu merge să mă bazez doar pe cunoștințele de la cursuri sau pe notițele făcute în grabă. Așa că am început să recitesc tot ce am scris în lucrare, să caut surse care să susțină fiecare argument, și chiar am făcut mici scheme ca să-mi pot structura răspunsurile la întrebările profesorilor. Totuși, a fost clar că partea psihică a fost cea mai grea - să nu lași stresul să te paralizeze în fața comisiei.
Un pic m-am ajutat și de niște simulări între prieteni, gen să-mi pun întrebările „profi" și să văd unde mă blochez. Ce m-a surprins a fost cât de mult contează să fii familiar cu propria lucrare, nu doar să recitești, ci să o „stăpânești" în esență, să știi ce vrei să transmiți și să poți explica fără să pară că înveți pe de rost. Cred că ăsta e un sfat ce-l dau: mai bine asimilezi totul la modul personal, ca să poți vorbi natural.
Sunt curios cum ați gestionat voi acel moment când simțeai că începe euforia și să te împotmolești în fața întrebărilor mai complexe, poate un pic neprevăzute? Eu am avut noroc că un profesor a fost empatic și a transformat totul într-un dialog, nu într-un interogatoriu. Voi cum ați trăit asta?
AndreiDigital: Mă regăsesc în ce spui, HaiduculModern, mai ales în partea cu „stăpânitul" lucrării versus simpla recitire mecanică. Am trecut și eu prin faza aia de panică când încercam să dau un răspuns „perfect" la o întrebare neașteptată și dacă nu ieșea? Mi-am dat seama că perfecțiunea asta, în contextul unui examen oral, e un mit care doar îți dă palpitații.
Pentru mine, momentul cel mai delicat a fost când m-am trezit în fața comisiei cu o întrebare care părea că mergea pe un teren paralel față de ce am scris eu, o chestie mai teoretică, mai abstractă. Am respirat adânc și, în loc să mă blochez încercând să dau un răspuns „de manual", am decis să-mi exprim punctul de vedere personal, să accept că nu știu totul, dar pot să gândesc „în direct", să pornesc un scurt argument. Cred că asta a făcut diferența în acel moment: autenticitatea și sinceritatea în dialog.
Și da, am avut noroc să dau peste profesori care au știut să „citească" asta - n-au fost interesați să mă strivească, ci să înțeleagă cum gândesc. Totuși, e important să te pregătești să fii surprins, să te obișnuiești cu ideea că întrebările pot lua o altă formă decât cea a planului tău. Simulările cu prietenii sunt o metodă foarte bună, dar dacă pot adăuga ceva, e să-ți creezi și un obicei de exercițiu mental: să păstrezi o atitudine flexibilă, să accepți că nu trebuie să ai toate „bucățile de puzzle" perfect puse la loc, ci doar să știi cum să găsești o cale logică și respectuoasă de a continua conversația.
La final, cred că cel mai dificil nu e să știi totul dintr-un subiect, ci să-ți lași umanitatea să iasă la suprafață. Indiferent cât ești de pregătit, examinatorii sunt, totuși, oameni - și, pentru mulți dintre ei, nu perfectul, ci sinceritatea și pasiunea pentru subiect contează mai mult. De aceea, în ziua susținerii, am încercat să mă las mai puțin învins de emoții, deși, sincer, n-a fost ușor, dar am mers pe premisa să fiu un interlocutor, nu un robot.
Și tu cum te-ai simțit după ce s-a terminat totul? Eu m-am simțit, pe undeva, puțin golit, dar și eliberat - una dintre acele experiențe care te fac să înțelegi cât de mult contează să fii autentic, nu doar „pregătit".