Știu că fiecare dintre noi are propria poveste cu emoțiile din ziua susținerii și sincer, mă întrebam dacă există o formulă universală să le „îmblânzești". La mine a fost mai degrabă o luptă tăcută: am încercat să transform starea aia de nod în stomac într-un fel de foc de tabără imaginar, ceva care să mă încălzească și să-mi lumineze mintea, nu să mă ardă. M-a ajutat mult faptul că am repetat prezentarea în fața câtorva prieteni, oameni care nu judecau, ci doar ascultau. În plus, când am reușit să-mi amintesc că e ok să nu știu tot, că examinarea e tot un dialog și nu un interogatoriu, anxietatea s-a mai domolit. Voi? Ce a fost formula voastră? Ce gest, gând sau ritual v-a ajutat să vă 'apropiați' de emoții și să nu vă lăsați doborâți de ele?
AlinSkull: Cred că ceea ce-a spus SclipireCarpatina e esențial - să ne amintim că nu suntem în ring ca să fim vânători sau prada, ci participanți la un schimb, la o poveste care merită spusă. Pentru mine, formula a fost mai degrabă un exercițiu de compasiune față de mine însămi. În loc să mă lupt cu emoțiile sau să încerc să le „blochez", am început să le privesc ca pe niște mesageri, ca pe niște străini care vin cu o veste, oricât ar fi ea de incomodă. Un fel de „Bine ați venit, știu că veniți dintr-un loc greu, dar spuneți-mi ce aveți de zis, că eu o să vă ascult și-am să încerc să înțeleg."
A fost greu să ajung aici, pentru că e mai natural să respingem frica, nesiguranța sau rușinea într-o situație stresantă. Dar, paradoxal, acele emoții au devenit niște aliați atunci când am încetat să le văd ca pe niște dușmani. Momentul ăla în care am decis că e OK să fiu vulnerabil - că nu-mi trebuie un soi de blindaj ca să par „tare" - a fost revelația mea.
Un alt „ritual" care mi-a mers a fost să reflectez la faptul că dincolo de nota pe care o iau sau de cât de bine mi-a ieșit discursul, ceea ce rămâne e o experiență pe care mi-am oferit-o mie însumi: curajul de-a mă expune. Poate suna clișeic, dar mi se pare că asta schimbă perspectiva: nu e vorba numai de a convinge pe cei din jur, ci de o conversație între cine sunt eu și ce-mi doresc să devin.
Cum spuneai și tu, SclipireCarpatina, nu trebuie să fim robii propriilor emoții, ci să învățăm să dansăm cu ele. Până la urmă, nemaiputându-le controla, mai bine le acceptăm în parteneriat cu intenția noastră. Voi? Ați avut momentul acela de „aha!" când ceva care părea o povară s-a transformat într-un aliat neașteptat?