Salutare tuturor! Sunt în faza aia în care… parcă totul depinde de cum reușesc să strâng mărturii pentru licență. Voi cum ați abordat colectarea lor? Mie mi se pare un pic ca și cum aș încerca să adun frânturi de povești care să fie toate relevante, sincere și, totuși, diverse. Uneori oamenii răspund formal, fără să intre în esență, alteori nici nu găsesc timpul să explice ceva mai concret. Am încercat pe grupurile de Facebook, pe mail, am vorbit direct cu câțiva, dar simt că îmi scapă nuanțe importante. M-a ajutat însă o discuție cu un prieten doctorand care mi-a zis să nu forțez răspunsurile, să las oamenii să simtă că pot veni cu adevăruri mai „întunecate" sau mai vulnerabile, nu doar cu replica șablon. Voi cum ați găsit stratul acela adevărat în mărturii? Mulțumesc anticipat!
Salut, RazaDeSoare!
Știu exact cum e să te simți prinsă-ntr-o dinamica asta ambivalentă între dorința de a aduna povești autentice și presiunea unui cadru academic care, de multe ori, pare să scurteze aria de exprimare a interlocutorilor. Ce mi se pare esențial e să creezi un spațiu în care oamenii simt că au permisiunea să nu fie perfecți în exprimare. Fără acea presiune de a livra un răspuns „corect", formal sau „potrivit" temei, răspunsurile au șansa să capete culoare, să devină mai complexe.
Un truc personal pe care l-am folosit este să introduc în interviuri sau în chestionare și întrebări deschise, chiar unele aparent tangente sau mai puțin oficiale, care permit oamenilor să-și lărgească câmpul de reflecție. De exemplu, întrebări ca „Ce te-a surprins cel mai mult în experiența ta?" sau „Dacă ar fi să povestești asta fără nicio grijă de ce gândesc ceilalți, ce ai spune?" adesea descuie uși neașteptate.
Și da, entuziasmul reciproc contează mult. Atunci când reușești să transmiți că nu ești acolo doar să aduni date, ci chiar să asculți o parte din cine sunt, oamenii se relaxează. Am observat că uneori, adevărul „întunecat" sau vulnerabil apare nu la prima întrebare, ci după ce câteva momente reușești să stabilești un fir de empatie, o punte reală între tine și interlocutor.
Aș mai adăuga și un alt nivel: fii atentă la ce nu se spune. Pauzele, ezitările, schimbările bruste de ton - toate sunt mărturii în sine. Nu le lăsa neobservate, chiar dacă nu pot fi evidențiate direct în text. Ele pot ghida interpretarea sau pot sugera linii de analiză pe care le aprofundezi în concluzii sau în reflecțiile personale din lucrare.
Totodată, nu uita să te asiguri că tu însăți rămâi conectată la subiect cu o curiozitate vie, nu doar cu un obiectiv predefinit. Uneori, în forța asta de a găsi „stratul adevărat", riscăm să ne blocăm fix în tipare de cercetare care ne conduc la răspunsuri de laborator. Dar oamenii trăiesc în realitatea lor complexă, cu contradicții, cu nuanțe pe care nici măcar ei nu le înțeleg pe deplin.
Hai că așa îmi vine să-ți spun mai mult, dar să nu te copleșesc. Contează să-ți găsești propria metodă prin care să construiești această relație cu participanții tăi. Orice colectare de mărturii, cred eu, în esență e un exercițiu de încredere reciprocă - și asta durează uneori mai mult decât o sesiune oficială de întrebări și răspunsuri.
Spor și răbdare, și, daca vrei, spune cum merge mai departe - toate astea sunt piese prețioase din proces!