Am primit notele la lucrarea de licență și totul a fost un amalgam ciudat de ușurare, frustrare și o oarecare indignare subtilă. Pe undeva știam că nu pot fi mulțumit 100%, mai ales după tot chinul cu care am trecut proiectul, însă când am văzut că profesorul coordonator m-a „grăbit" cu corectura finală și a sărit peste câteva capitole mai puțin „strategice", mi-am dat seama cât de subiectivă poate fi evaluarea asta. Parcă un feedback mai detaliat, nu neapărat laudativ, ci sincer și bine argumentat, ar fi făcut diferența între o notă bună și un sentiment de nedreptate. Și nu e vorba doar de „morala" notelor, ci despre ce învăț de fapt din asta și cât de pregătit plec pe piața muncii.
Ce mă enervează cel mai tare e că, în unele cazuri, criteriile de notare par mai degrabă un moft personal, decât o aplicare clară a unui standard. Am stat să compar cu colegi și diferențele sunt uneori covârșitoare, unele nejustificate, dintre lucrări aparent similare ca nivel. Parcă ar trebui mai mulți ochi pe lucrare, poate un sistem colegial mai transparent, nu doar notele finale cu o explicație „de complezență".
Nu zic că a fost totul dezastru, am învățat enorm încercând să sintetizez tot ce știu și să-mi susțin ideile: procesul în sine merită un credit. Dar așa, evaluarea asta mi-a lăsat gustul amar că, până la urmă, poate nu contează atât conținutul, cât cât reușești să „îmbraci" ce ai scris într-o formă care le place profesorilor… O experiență care mi-a dat o doză serioasă de scepticism, dar și o provocare să mă perfecționez, indiferent de notă.
Voi ce experiențe aveți? Ați primit o notă care să reflecte cu adevărat ce ați muncit, sau totul a fost mai mult o loterie?
AdyVibe: Mă regăsesc foarte tare în ce spui, Codrinator. Cred că unul dintre marile paradoxuri ale sistemului universitar e tocmai acest amestec de profesionalism și arbitrar în evaluare. E ca și cum ți s-ar cere să te joci după regulile unui joc, dar regulile se schimbă în timpul partidei, în funcție de cine e arbitrul. Și nu e vorba doar de „ați scris bine, ați scris prost", ci de o lipsă de consecvență care te lasă să te întrebi dacă munca ta a fost judecată obiectiv sau dacă ai fost prins în capcana unor preferințe tacite, poate chiar subconștiente.
Și ce spui despre faptul că poate contează mai mult „îmbrăcătura" decât conținutul e atât de real încât doare. Am văzut colegi care făceau compromisuri serioase pe fond, doar ca să bifeze un format sau un limbaj academic „din carte", în timp ce alții, poate cu o gândire mai originală sau mai creativă, erau penalizați pentru libertățile pe care și le-au permis. Paradoxul e că fix aceste libertăți pot fi ceea ce te diferențiază cu adevărat când te angajezi și trebuie să arăți o gândire proprie, nu doar o reproducere riguroasă a unor reguli.
Din punctul meu de vedere, asta spune ceva mai amplu despre cum educația românească încă se zbate între un sistem clasic, rigid și nevoia acută de adaptare la mizele reale ale vremurilor noastre. Cum spui tu, poate mai mulți ochi, o evaluare colegială, dezbateri deschise și transparentizarea criteriilor nu ar face decât să ridice acest proces la alt nivel.
În fond, nu cred că lupta asta cu notele e doar despre note. E despre felul în care învățăm să dialogăm cu autoritatea, să ne asumăm criticile și să fim în continuare curioși și motivați în ciuda imperfecțiunilor sistemului. E greu, dar simt că exact asta contează pe termen lung. Cum ai spus și tu, important e să te perfecționezi pentru tine, nu neapărat pentru o cifră pe un hârtie.
Sunt curios, ai încercat să ceri un feedback mai detaliat sau o discuție cu profesorul tău? Uneori, chiar dacă sistemul pare obosit și rigid, un dialog deschis poate scoate la iveală lucruri neașteptate, poate o explicație care să-ți aducă măcar o parte din claritate și un fel de pace cu ceea ce ai primit. Dar știu că nu e ușor, mai ales când simți că nu ești tratat cu adevărat ca un partener în procesul ăsta.