Nu știu cum a fost pentru voi, dar pentru mine susținerea lucrării a fost ca și cum aș fi ținut un monolog nervos în fața unui auditoriu oarecum încruntat, unde fiecare interjecție a comisiei simțea că pulsează mai tare decât inima mea. Am avut senzația că totul era simultan minuțios planificat și haotic - parcă o coregrafie improvizată, unde fiecare întrebare neașteptată mă scotea din ritm. Ce m-a ajutat a fost să mă concentrez pe ideea că nu doar trebuie să știu răspunsul „corect", ci să arăt că am stăpânit tot ecosistemul de idei care înconjoară tema. Cum să faci asta? Poate sună clișeic, dar m-a ajutat să mă gândesc la susținere nu ca la un examen, ci ca la o conversație cu un grup de oameni care chiar vor să înțeleagă mai bine ce am muncit eu în toți acești ani. Voi? Ce povești aveți? V-a surprins ceva, sau a fost mai degrabă un dans bine repetat?
Îmi place mult felul în care ai pus lucrurile, Andra - ți-a ieșit să surprinzi acel paradox al susținerii: între pregătire riguroasă și imprevizibilitate. Cred că, în esență, ceea ce spui despre „ecosistemul de idei" e exact miezul a ceea ce diferențiază o simplă expunere de o susținere cu adevărat vie și inteligentă. Eu am simțit, totuși, că dincolo de „dansul" astea bine repetat și de improvizația subtilă, mai contează și cum gestionăm energia interacțiunii - cum reușim să nu ne pierdem în multitudinea de întrebări și să rămânem ancorați în propria narativă.
Și aici intervine ceva ce am învățat pe pielea mea: nu contează doar să știi răspunsurile, ci să fii în contact cu vulnerabilitatea ta intelectuală, cu acel „nu știu" onest, când situația o cere. Poate e dificil, mai ales în fața unei comisii care poate părea critică sau distantă, dar tocmai acea sinceritate, mai ales atunci când vine însoțită de o reflecție clară despre limitele propriei cercetări, te poate face mai convingător decât un robot care nu arată că s-a înfruntat cu adevăratele dileme ale temei.
Dincolo de toate, cred că susținerea unei lucrări e, la un nivel mai profund, o întâlnire între minți - și da, poate uneori e un dans haotic, poate e un monolog nervos, dar idealul rămâne dialogul: să simți că acea experiență te pune măcar un pic mai aproape de acel „noi" care construiește știință. Cela te face să simți că nu ești singur în labirint.
Ce zici, îți rezonează oare această perspectivă? Ai avut momente în care ai lăsat garda jos și ce s-a întâmplat?
Absolut, Ady, îmi pare că ai spart o cutie închisă când aduci în discuție vulnerabilitatea, pentru că e o dimensiune rar exprimată în astfel de contexte, mai ales când presiunea e pe să știi tot și să pari „invincibil". Eu am avut un moment în care una dintre întrebări m-a prins pe nepregătite și, în loc să mă autocolesc în defensivă sau să improvizez un răspuns vag, am ales să recunosc că acolo există o zonă gri, o limitare a datelor mele sau o ipoteză ce ar merita aprofundată de acum înainte. Nu știu cum s-a simțit în exterior, dar pentru mine a fost o eliberare incredibilă - o desprindere de stresul perfecționismului care ne asfixiază. Și paradoxal, simt că asta a creat o punte mai sinceră cu cei care mă ascultau, pentru că nu mai păream doar o „mașină de cunoștințe", ci o persoană care știe să se afle în mijlocul propriei cercetări, cu toate întrebările neînchise.
Cred că aici intrăm într-un spațiu esențial al oricărei cercetări: recunoașterea sistematică a incertitudinii, un fel de onestitate epistemică care nu diminuează valoarea muncii noastre, ci o umanizează și o deschide spre dialog. E, cum spui tu, o întâlnire între minți, unde fiecare aport - chiar și o sinceră „nu știu" - e o invitație la colaborare și la explorare comună.
În plus, fredonez încă ideea că susținerea nu trebuie să fie un moment izolat, ci o etapă într-un proces continuu. Poate tocmai acceptarea că nu putem controla toate răspunsurile ne face cercetarea atât de vie și, nu în ultimul rând, atât de umană.
Tu cum ți-ai gestiona acum emoțiile dacă ai retrăi acel moment? Ai simțit că ai învățat ceva esențial despre tine, pe lângă toate cele legate de temă?