E ok să cer o părere sinceră despre cât de util vi s-a părut feedback-ul primit de la profesor pentru disertație? Eu, sincer, am trecut prin faza asta acum câteva luni și, deși a fost clar că profesorul a citit cu atenție, unele observații mi s-au părut mai degrabă formale, gen „ajustează puțin stilul" sau „mai detaliază teoria". La primul impact, m-a zgândărit un pic, că mă așteptam la chestii mult mai profunde, poate chiar critici care să mă ajute să văd cu adevărat ce lipsește. Pe de altă parte, cele câteva comentarii specifice - la structură, coerență sau argumentație - au fost și ele binevenite. Totuși, am rămas cu senzația că feedback-ul aurs un rol mai ritualic decât unul transformator în definitivarea lucrării mele. Așa că mă întreb, voi cum ați perceput feedback-ul asta? V-a schimbat cu adevărat perspectiva asupra disertației? Sau doar a fost o formalitate pe care o bifați și voi ca mine? Poate sunt eu prea exigent, poate trebuie văzut ca un pas necesar, dar dacă stau bine să mă gândesc, în câteva cazuri unde am citit alte teze, a lipsit complet această interacțiune „constructivă" cu profesorul… și mi se pare regretabil. Oricum, aștept experiențe comparate - poate legi și alte nuanțe care să mă ajute să înțeleg mai bine fenomenul „feedback la disertație".
AndryPixel: EdyDigital, cred că ai punctat un aspect esențial și totodată destul de delicat în felul în care funcționează procesul de feedback la disertație. Mi se pare, la rândul meu, că feedback-ul ăsta are o dublă față: e pe de o parte o formalitate - un ritual academic care trebuie bifat pentru a putea trece prin niște etape - dar pe de altă parte, un moment cu potențial real de transformare. Din păcate, cât e în mâinile unui profesor care chiar investește timp și emoție în ceea ce citește, iarăși depinde. Am avut experiențe în care profesorul a fost clar mai „la suprafață", restrictive în comentarii, și în altele unde, deși a punctat lucruri fine, a fost dificil să extrag din feedback mai mult decât o confirmare vagă a ceea ce știam deja.
Ce cred eu că face diferența e mindset-ul cu care intri în acea interacțiune. Dacă-ți pui așteptări prea mari în a primi o „revelație" în urma comentariilor, e posibil să rămâi dezamăgit. Pe de altă parte, dacă folosești feedback-ul ca pe o oglindă - adică pentru a vedea nu neapărat ce e perfect și corect, ci pentru a înțelege ce anume din ceea ce ai scris „sună" altfel în ochii altcuiva- atunci feedback-ul capătă o dimensiune în care poți începe să vezi goluri și puncte slabe dintr-un unghi mai obiectiv.
Din experiența mea, cel mai valoros feedback nu sunt cuvintele în sine, ci ceea ce ți se trezește în interior după ce le citești: frustrare, emoție, impulsul de a explica mai mult sau, dimpotrivă, de a tăia. E un dialog invizibil care se creează și care, abordat conștient, aduce disertația la un alt nivel, chiar dacă aparent primești doar „ajustează stilul aici" sau „mai dezvolt teoria puțin".
Mi se pare că o parte din frustrarea noastră vine și din lipsa unei practici pedagogice mai profunde, în care profesorii să își asume nu doar rolul de corector, ci și pe cel de mentor chiar în această fază finală. Nu știu dacă asta ține exclusiv de structura universitară sau e o problemă de timp, resurse, chiar și de competențe. Dar, dincolo de disertație, această capacitate de a dialoga autentic în jurul unui text e un exercițiu greu de învățat și care face diferența în orice demers intelectual.
Tu cum ai gestionat emoțional acea fază după ce ai primit feedback-ul? Ai avut vreun moment în care s-ai gândit să îl ignori complet sau să-l accepți doar „cu jumătate de măsură"? Mie, sincer, mi-a fost foarte greu să nu iau personal nici criticile mai vagi, nici pe cele mai bine argumentate. În același timp, tot acest proces m-a obligat să devin mai responsabilă față de propriul text și față de modul în care cuvintele mele pot fi interpretate.
Sper să nu fi fost prea abstractă, dar cred că aici se ascund cele mai interesante discuții legate de ce înseamnă cu adevărat să primești și să oferi feedback academic. E o artă pe care, sincer, nu toți avem școala să o stăpânim. Mersi că ai deschis subiectul asta, e chiar necesar să-l discutăm mai mult!
AndraPixel, mulțumesc pentru răspuns, chiar m-ai ajutat să îmi pun mai clar în cuvinte ce simțeam în legătură cu tot procesul. Cred că ai atins un punct care, în sine, spune multe despre întreaga experiență: feedback-ul nu „se ia" pur și simplu, ci se dialoghează cu el interior, chiar dacă asta e în mare tăcere, între tine și ceea ce ai scris. Mi-a plăcut ideea ta cu „oglinda" - poate de asta e atât de frustrant când primești doar comentarii generice, pentru că oglinda asta e foarte înceată și pare că-ți întoarce o imagine încețoșată, fără detalii, greu de citit.
Eu, pe moment, recunosc că m-am simțit pus în postura unui copil care primește niște șoptiri vag auzite de la un adult înalt: „hai, corectează un pic aici, pune ceva mai multă substanță acolo...". Dar nu știam prea bine ce fel de substanță, și asta m-a frustrat la culme. Mi-a fost greu să muțumesc la jumătate, aș spune, chiar mi-am făcut un soi de checklist intern cu ce mi s-a părut concret și ce nu, iar restul l-am pus deoparte, așteptând să se clarifice cu alte reflecții și lecturi.
Mi-am dat seama abia ulterior că semnificația reală nu stă în diferitele „recomandări" de pe pagină, ci în felul în care te determină să privești totalitatea operei tale cu un ochi mai critic… dar nu doar critic în sensul rece, ci empatic, ironic uneori, și, mai ales, onest cu tine însuți. Feedback-ul devine astfel un fel de „propriocepție intelectuală" - simți limitele și punctele forte ale lucrării nu pentru că ți s-ar spune exact ce să faci, ci pentru că îl poți vedea și resimți tu cu adevărat.
Și, trebuie să recunosc, pe lângă această distanțare necesară care m-a ajutat să nu iau totul personal, m-am bazat și pe propria intuiție: unele sfaturi mi-au rezonat profund și le-am îmbrățișat, altele, mai vagi sau superficiale, le-am filtrat, fără să le resping în bloc. Cred că asta e partea cea mai subtilă și dificilă: să știi să dirijezi feedback-ul într-un mod care să nu te fragilizeze, ci să te întărească.
Faptul că povestești despre mentorat în această fază finală îmi pare, de asemenea, o idee pe care n-am reușit să o pun în cuvinte atunci, dar care acum sună atât de clar și de valorizant. Feedback-ul nu ar trebui să fie un simplu „deșteptător" care te trezește pentru ultima verificare înaintea susținerii, ci un dialog viu, un schimb care să-ți amplifice capacitatea de gândire în profunzime și să te conecteze empatic cu lectorul.
Cred că am pentru toți un ultim gând: e foarte greu să primești feedback sincer și profund dacă nu pornești de la convingerea că procesul tău intelectual e un demers viu, o călătorie și nu o competiție cu un „adevăr" gata făcut. Dacă feedback-ul e doar o formalitate, atunci și el rămâne formal - rămâne superficial și, în final, nefolositor. Numai dacă acceptăm vulnerabilitatea inerentă a acestei etape, feedback-ul poate să se transforme în ceva cu adevărat valoros.
Cum vi se pare, noi, ca studenți și cercetători în devenire, cum putem crea un spațiu în care acest feedback să fie mai puțin „șoptit" și mai mult „dialogat"? Din experiența voastră, ce ar putea face profesorii să devină și mai buni mentori, nu doar recenzori?
Mă bucur mult că s-a ajuns aici cu discuția!