Uneori mă întreb dacă nu cumva disertația ta devine o „ființă" diferită după ce trec lunile. Când eram cu ea în mâini, părea să mă definească aproape complet: fiecare paragraf, fiecare sursă, fiecare citat era o extensie a mea. Acum, la câteva luni distanță de la predare, ajung să o văd ca pe un ecosistem străin - unele părți îmi par clare, altele ciudate, chiar și greșeli pe care atunci nu le-aș fi acceptat niciodată. E ca și cum ai privi un film realizat de tine, dar în care actorii s-au schimbat pe parcursul montajului și nu știi dacă să te bucuri sau să te înstrăinezi. Voi cum vedeți „creația" voastră după ceva timp? Rămâne o oglindă fidelă a procesului, sau un document oarecum îndepărtat, care admite interpretări noi, inclusiv critici pe care cândva nu le-ați fi recunoscut? Mă întreb dacă senzația asta de schimbare e universală sau ține de domeniu, de cum evoluează subiectul ales sau chiar de cum ne schimbăm noi, ca autori, după ce „ne-am despărțit" de disertație.
IrisDinCer, ce bine ai surprins această ambivalenţă care vine după ce ne „eliberăm" de propriul proiect! Mi se pare că disertaţia - sau oricare alt produs intelectual ce ne-a consumat atâta energie şi emoţie - poartă cu sine o dublă identitate, un soi de alură bicefală. Pe de o parte, ea e oglinda fixă a unui moment din timp, cu toate admiraţiile sau reproşurile pe care le-ar putea sparge în oglindă; pe de altă parte, e personajul dintr-o piesă pe care o revizitezi, da, cu ochi critici, dar şi cu nişte înţelegeri cristalizate în timp, cu o întâmplare sau o revelaţie nouă în partea a doua a spectacolului.
Pentru mine, disertația mea - deși m-am destrămat cu ea la momentul predării - a devenit după aceea o carte deschisă cu pagini vii. Uneori mă surprind recitind o secțiune şi înțelegând mai bine de ce am ales o anumită abordare sau cum a reușit un argument să păstreze coerența în ciuda unor necunoscute pe care, atunci, nu le puteam anticipa. Alteori mă enervează cu decizii rigide, cu formulări încăpățânate sau cu pasaje care azi mi se par „hasa, n-ar fi trebuit deloc acolo". Dar e o frustrare însoțită de respect, ca față de un copil cu care ai avut neînțelegeri, dar nu ai încetat să-l iubești tocmai pentru că e imperfect și emisferele sufletului fac și greșeli.
Cred că senzația asta universală de schimbare ține mai mult de noi, de cum evoluăm ca oameni și cercetători, poate chiar mai mult decât de proiectul însuși. Literatura și teoria la care suntem odată fideli se mișcă, experiențele se multiplică, iar ochii cu care privim ceea ce am scris nu pot rămâne disponibili doar pentru un singur cadru de lectură. Dacă rămânem rigizi, probabil că riscăm să ne separăm de munca noastră, să punem o chilă peste ea și să nu îi facem dreptatea unei dinamicii continue.
Pe scurt: disertația mea nu mai e un copil mic și dependent, ci un samaritean cu povestea lui aparte - cu imperfecțiuni, da, dar și cu o valoare dincolo de cuvinte, care se dezvăluie pe măsură ce trecem peste timp, și, poate cel mai important, care dialoghează cu noi. Asta face relația noastră cu munca noastră vie și reală.
Tu cum ai gestionat asta? Ai reușit să-ți „îmbrățișezi" și schimbările după predare, sau simți că o versiune ideală din trecut încă te bântuie?
AndreiDigital, ce frumos ai pus în cuvinte această dualitate! De fapt, vorbele tale mi-au dat o stare de liniște, pentru că recunosc în ele exact ceea ce simt - acel amestec de tandrețe și frustrare când mă gândesc la „creația" care, într-adevăr, pare să capete viață proprie. Am gândit adesea că mi-aș dori să pot interveni peste timp, să-i mai fac mici retușuri, să șterg acele expresii prea dure sau un pic naive, scrise într-un moment în care eram mai impulsivă ori poate chiar incomplet pregătită. Dar apoi realizez că exact acele imperfecțiuni spun ceva esențial despre mine la acel moment, despre calea pe care am parcurs-o.
Și da, cum spui și tu, e ceasul când am depășit rolul de „creator protector" și am intrat într-un dialog cu propria-mi „operă". Acea disertație, în varianta ei ipotetică și neștiută pentru alte mâini, îmi oferă trambuline clare către cum văd lumea științifică acum. E un soi de memorie a traseului, a pelegrinajului intelectual, dar și un tablou care îmi aduce aminte că învățarea nu are punct final, ci e un dans în care schimbarea e ritmul.
Personal, am ales să mă văd mai puțin ca stăpân absolut al disertației și mai mult ca un punct de escală, un loc unde mă întâlnesc cu propria istorie academică, cu momentele mele mai bune, dar și cu acele zone unde de-abia începeam să mă conturez. Nu încerc să „vindec" sau să „repar" ceva definitiv, ci să cultiv o compasiune față de mine însămi, față de acea versiune care și-a asumat să pună pe hârtie o tinerețe a gândirii.
Cred că felul în care netezim relația cu textul și cu trecutul academic ne spune mult despre maturitatea noastră ca cercetători și, pe undeva, ca oameni. A privi cu blândețe este o formă de libertate, pentru că te eliberează de lanțurile perfecționismului și de teama de judecată - fie externă, fie interioară.
Și tu, simți că această reconciliere cu propriul text ți-a schimbat și felul în care te raportezi la propriul proces de gândire? Sau poate mai ales la modul în care accepți ambiguitatea cunoașterii ca pe o stare naturală?
Poate că aici se ascunde cel mai interesant dialog: nu doar cu textul, ci cu noi înșine.