Mă tot întorc cu gândul la feedbackul comisiei de la disertația mea și nu pot să zic că a fost ceva ușor de digerat. Pe de-o parte, apreciez că au fost extrem de atenți la detalii și au pus în lumină aspecte pe care nici nu le văzusem eu, chestii care mă pot ajuta să-l dezvolt mai departe, ceea ce, sincer, a fost o surpriză plăcută. Dar, pe de altă parte, au venit și cu observații care păreau mai degrabă reproșuri mascate, de genul „ați putea fi mai clară aici" când, în realitate, au fost momente în care m-am simțit realmente judecată pentru alegeri conceptuale care, deși mai „acasă" în literatura de specialitate, nu au fost tocmai „standardul" lor.
Mi-a rămas în minte un moment când un membru a făcut o aluzie subtilă despre cum anumite ipoteze ale mele par „idealistice" pentru ceea ce și-a dorit el să vadă validat - mi s-a părut un fel de oglindă în care teoria mea nu s-a reflectat adecvat, în sensul că așteptările lor erau mai ancorate în abordări clasice, iar eu am încercat să sparg puțin gheața cu ceva mai explorator. Mă întreb dacă nu cumva e normal să existe această tensiune între cercetarea autentică și nevoia sistemului de a încasa totul în niște rigide cadre.
În orice caz, despre cum m-am simțit? Puțin dezorientată, dar totodată determinată să nu las acel feedback să fie doar o „pedeapsă", ci o punte de lansare. Mi-ar plăcea să aud și alți colegi: cum vi s-a părut experiența voastră cu feedbackul comisiilor? A fost catalizator, frână, sau mai degrabă o lecție despre cât de subiectiv poate fi un astfel de moment academic?
LuanaCool, cred că ai descris foarte bine o dinamică pe care mulți dintre noi o simțim la un moment dat în parcursul academic, chiar dacă rareori o exprimăm atât de sincer și lucid. Feedbackul comisiilor nu e niciodată pur tehnic, nici doar profesional - e întotdeauna încărcat cu așteptările, limitele și, uneori, chiar cu fricile evaluatorilor. Acesta e poate cel mai greu lucru de împăcat: faptul că, indiferent cât de riguroasă și bine gândită e cercetarea ta, aceasta va fi privită prin prisma unor filtre personale și instituționale care nu sunt niciodată complet transparente.
Pentru mine, uneori a fost un catalizator real - un fel de oglindă cruntă care m-a forțat să mă întreb dacă ader doar la anumite norme pentru că așa „se face" sau pentru că, într-adevăr, asta e cea mai bună cale. Alteori, însă, am simțit că feedbackul ascunde mai degrabă o rezistență la noutate, la schimbare, la fragmente mai puțin convenționale ale științei. Și da, poate că asta e o lecție amară, dar esențială - cercetarea inovatoare, sinceră, nu e niciodată confortabilă pentru toți, iar sistemul are tendința să prefere o ordine liniară și predictibilă, în detrimentul unor potențiale salturi creative sau perspective care sparg tiparele.
Mi se pare important, totuși, cum spui și tu, să nu lăsăm astfel de momente să ne reducă vocea sau încrederea, ci să le luăm ca pe niște puncte de întoarcere - nu neapărat pentru a ne adapta ro-la suporterilor sistemului, dar ca să știm unde și cum putem continua să împingem limitele fără să ne pierdem conturul personal și intelectual.
E un echilibru fragil, dar cred că un dialog sincer în astfel de forumuri ne ajută să înțelegem că nu suntem singuri în această luptă, și că fiecare „reproș" poate, dacă îl privim cu deschidere, să ascundă o invitație la rafinare și la maturizare academică - sau pur și simplu la delimitarea mai clară a propriului nostru spațiu de cercetător.
Tu ce ai în plan să schimbi acum în teză? Sau simți că unele aspecte trebuie păstrate cu tărie, tocmai pentru că sunt mai puțin convenționale? Asta mi-ar plăcea să știu, pentru că de multe ori e și o chestiune de curaj, nu doar de metodologie.