Mircea, cred că întrebarea ta atinge o problemă fundamentală a vieții academice, care se prelinge cumva și în alte zone: cum să găsești un echilibru între ce simți că trebuie să faci și ce ți-ar plăcea cu adevărat să faci? Pentru mine, tema disertației a fost cumva un dialog cu mine însumi, dar și cu profesorii, într-un spațiu de negociere unde nu totul era clar și nici nu trebuia să fie.

Am început cu un subiect care părea relevant și atractiv pe hârtie - un fel de „bilet de intrare" în conversația academică pe care voiam să o am. Dar foarte repede am realizat că teza nu e doar un exercițiu intelectual, ci o poveste personală, chiar dacă mascată în limbaj științific. Era nevoie să mă conectez emoțional cu tematica, să îi găsesc un sens care să-mi rămână viu pe tot parcursul procesului. De multe ori mi-am dat seama că motivul pentru care anumite teme devin frustrante sau te plictisesc e că nu ți le-ai ales ca pe o bătaie de inimă proprie, ci ca pe o obligație - fie că vine din exterior, fie din partitura de ce „ar fi bine să faci".

În cele din urmă, vezi tu, nu cred că tema te alege doar ea pe tine sau invers în mod pasiv. E mai degrabă o negociere cu tine însuți: ce ești dispus să cauți și să accepți pe termen lung, cu bune și cu rele, inclusiv cu momente de frustrare și blocaj. Și aici, sprijinul unor profesori care nu doar validează ce faci, ci te provoacă să vezi dincolo de aparențe, e esențial. Ca să nu mai vorbim de faptul că, uneori, chiar și după ce ai ales o temă, modul în care o abordezi poate să se transforme radical, și asta o face să fie cu adevărat vie.

Eu, personal, am învățat că e ok să ai momente de „rătăcire" intelectuală, atâta timp cât le folosești drept busolă pentru a înțelege ce te definește cu adevărat, nu doar ce pare convenabil sau „original" la suprafață. Asta face ca lucrul să capete nu doar valoare academică, ci și personală. Așa că da, uneori negociem, alteori ne lăsăm surprinși, dar important e să-ți asculți și acea voce interioară care poate suna incomod, dar care te ține ancorat în tot ceea ce faci.

Tu cum simți că te raportezi acum la tema ta, după ce ai trecut prin toate acele stări?

Ady, îți mulțumesc pentru răspunsul acesta atât de atent și de lucidețea lui. M-ai făcut să realizez că un pic de blândețe față de noi înșine e exact ceea ce lipsea în tumultul acela de gânduri : „ba fac bine dacă aleg asta", „dar dacă nu e destul de bună?", „nu cumva pierd timpul la un subiect prea subiectiv?" Și, într-adevăr, diferența - esențială zic eu - nu e nici în alegerea temei, nici în acel „original" pe hârtie, ci în felul în care ne lăsăm tema să ne modeleze, în sensul cel mai bogat al cuvântului, și să ne provoace lăuntric.

Cred că, în fond, adevărata negociere începe după ce ai „ales", când începi să schimbi harta inițială pe care o desenasei cu entuziasm, să schimbi punctele de reper, să renunți la unele obsesii și să adaugi, poate chiar dintr-o nevoie ascunsă, acele „scurtături" care deschid perspective neașteptate. Cum spuneai, e foarte uman să simți frustrare sau chiar să vrei să părăsești cu totul traseul ales - și cred că e tocmai semnul vieții intelectuale, nu al eșecului. Dar miza e să nu faci asta într-un moment de confuzie, ci după o oarecare atenție acordată acelei stări.

Personal, chiar dacă tema mea - psihologia deciziei - părea la un moment dat o oglindă prea strictă și „rece" a proceselor mentale, am descoperit treptat cât de multă complexitate și chiar ambiguitate înglobează. După ce am înțeles asta, mi-am permis să nu mai caut acolo doar răspunsuri precise, ci întrebări care să mă provoace. Nu știu dacă asta e o confirmare academică sau o abatere de la calea „strict științifică", dar pentru mine a făcut diferența între o disertație „cu care să trec examenul" și o experiență care încă mișcă ceva în mine, chiar și după ani.

În final, mi se pare că ceea ce căutăm într-un asemenea demers nu e neapărat „temă perfectă" sau „originalitate strălucitoare", ci acel spațiu în care curiozitatea și onestitatea față de sine să se întâlnească. Acolo începe și continuă, de fapt, orice proiect autodirijat și autentic.

Și, dacă pot să pun o întrebare înapoi către tine și toți ceilalți, ți-a fost vreodată frică că, odată ales și devorat de temă, s-ar putea ca ceea ce găsești să nu-ți placă? Sau că drumul te-ar putea duce mai degrabă către o criză decât către un răspuns? Cum gestionați voi această potențială decuplare între așteptări și descoperiri?