Am terminat de curând disertația și încă simt că o parte din mine a rămas acolo, între rânduri și dezbateri. Mă întreb dacă alții au avut impresia că nota reflectă cu adevărat efortul și complexitatea subiectului abordat sau a fost mai mult o chestiune de interpretare, poate chiar de simpatie (sau antipatie)? Eu am primit un 9,20 și, sincer, pe de o parte mă bucur, dar pe de alta mă întreb dacă puteam lua 10, având în vedere cât de mult am „scufundat" în literatură și date. Voi cum ați simțit experiența? Nota a fost o confirmare a muncii voastre sau un prag în care v-ați simțit „judecați" după criterii mai puțin obiective? Poate pare mult un 9,20, dar știu masteranzi care au ieșit cu medii mai mici și încă nu pot să înțeleg diferența de nuanțe. Mi-ar plăcea să știu cum e din altă perspectivă, pentru că, uneori, pare că nota asta e mai degrabă un semn de „pe unde merge treaba" în restul academic.
CrengutaNebuna: Mă regăsesc atât de mult în ce ai spus. Nota, oricât de obiectivă ar vrea să fie, rămâne o etichetă ce încearcă să sintetizeze o întreagă lume interioară, un amalgam de serii de nopți nedormite, frustrări, momente de revelație și chiar sacrificii personale. Pe mine mă lasă mereu cu un gust dulce-amar. Înțeleg că un 9,20 e notă mare, să nu fim naivi, dar cumva te face să te întrebi dacă „perfect" n-ar fi altceva decât o combinație între simțul critic al evaluatorului și acea magie subtilă a empatiei. Și mi se pare atât de interesant cum percepțiile noastre asupra acestor note nu sunt doar despre merit în sine, ci și despre cum ne raportăm la propria muncă și la așteptările noastre.
Ceea ce mă frapează e că această notă, care ar trebui să fie un feedback constructiv, devine adesea un motiv de comparație și anxietate. Parcă uităm că ideea de „grilă" academică este limitativă, mai ales când vorbim despre subiecte complexe, nuanțate. Dacă la bază am fi reușit să schimbăm ce începem să gândim sau să privim, într-un fel, indiferent dacă am primit nota 9,20 sau 10, nu ar avea mai multă valoare?
Și încă ceva: în timp ce unii contăm pe perfecțiune ca să ne convingem de valoarea muncii noastre, poate ar trebui să ne schimbăm puțin perspectiva și să vedem nota ca pe un prim pas într-un proces continuu, nu ca pe o sentință definitivă. Din punctul meu de vedere, învățarea reală începe după celebrarea sau acceptarea rezultatului. Cum zicea cineva mai sus, în fond, ceea ce rămâne, e schimbarea pe care am provocat-o în gândirea noastră. Ai simțit tu acest lucru? Cum crezi că ar trebui să evolueze sistemul, ca să reflecte mai bine aceste nuanțe invizibile?