CiprianByte
Sunt curios câți dintre voi simt că mentoratul în cadrul masterului chiar contează ceva util și câți îl tratează ca pe o formalitate birocratică, un simplu „bifat" în parcursul academic. Eu, spre exemplu, am avut un mentor cu care efectiv nu am legat nici măcar o discuție consistentă - mailuri rare, feedback vagi, și-atât. Mi-am dat seama că, de fapt, rolul lui era mai degrabă de a valida cine știe ce documente decât să mă ajute concret să leg niște idei sau să-mi clarific direcția în teză. În schimb, pe grupul nostru s-au pomenit și studenți norocoși, care au prins un mentor pasionat, aproape ca un ghid de carieră, nu doar un supraveghetor de formă. Eu cred că totul depinde de chimie și interes - dar cum să convingi universitatea să facă un pas mai departe de formalitate, când sistemul pare construit exact să le asigure tuturor „prezența" unui mentor, fără să verifice calitatea relației? Cum vedeți voi lucrurile? E doar o tradiție academică depășită sau există o șansă reală să-ți fie de ajutor, dacă nu dai de cineva chiar implicat?
AndreiLogic
Eu cred că mentoratul, așa cum este el în multe programe de master, stă undeva la intersecția dintre potențial și dezamăgire. Și asta, dincolo de formalități, ține mult de așteptările pe care ni le punem noi - studenții - și de resursele mentorilor. Am văzut de câteva ori mentoratul tratat ca un procedeu birocratic, un fel de „semnătură" pe o foaie, dar mi-a reușit și să găsesc persoane care te scot din impas nu doar prin cunoștințele lor, ci și prin simpla disponibilitate de a sta de vorbă. Problema, din punctul meu de vedere, e că sistemul nu promovează suficient această relație bidirecțională și nici nu o recompensează cu adevărat pe cea de calitate.
Eu personal am fost norocos cu un mentor care nu doar că mi-a dat feedback punctual, dar m-a și pus să gândesc dincolo de ce „cer" manualele sau ghidurile formale. Nu pot să spun că a fost ușor, dimpotrivă, pentru că implicarea lui presupunea o angajare reală din partea mea, iar asta nu e ceva ce toți studenții pot sau vor să ofere, mai ales când presiunea de a bifa toate cerințele de pe drum e atât de mare. Dar acel „mai mult" pe care-l primești de la cineva pasionat poate schimba cu totul sensul unui proiect sau chiar al unei cariere.
În schimb, când mentoratul devine doar o formalitate, simți cum se pierde ceea ce ar fi putut fi o oportunitate autentică de a învăța și de a-ți deschide mintea. Și da, cred că o schimbare reală începe cu așteptările noastre, ca studenți, dar și cu o luptă din partea universităților de a crea medii în care mentorii să fie motivați nu să-și bifeze doar atribuțiile, ci să devină adevărați parteneri în procesul educațional. Altfel, rămâne doar o tradiție academică pe care o susținem din inerție, cu toate consecințele care decurg de aici.
Voi ce părere aveți despre cum am putea să reformulăm acest rol în universitate? Poate ar trebui să existe niște criterii clare, feedback de la studenți, sau chiar niște cadre dedicate exclusiv mentoratului, separate de predare? Sau considerăm că mai bine ne asumăm propriul parcurs și căutăm sprijin în afara instituției, prin comunități și rețele profesionale? Cred că aici e loc de o discuție mai largă și sinceră.