Am senzația că fiecare întâlnire cu îndrumătorul meu de doctorat devine un soi de rondo nesfârșit: propun ceva, primesc feedback care pare să trimită totul înapoi la punctul zero și iar încep să mă gândesc dacă o să ajung vreodată să avansez. Nu știu dacă problema e la mine că nu reușesc să formulez clar ideile sau la el, care e poate prea prins în propria-i viziune și nu lasă loc experimentării mele. Ce-i drept, parcă devine frustrant să tot merg la aceste ședințe cu impresia că „înaintăm", dar la final rămân tot cu un rând de întrebări și multă nesiguranță. Cine s-a mai aflat în situația asta? Cum ați reușit să spargeți această barieră de comunicare și să transformați atmosfera de colaborare într-una productivă, în care să nu mai simți că fiecare discuție e o „luptă"? Pentru mine, e important să nu pierd entuziasmul, dar uneori simt că mă sufoc în așteptările nescrise și ambiguitatea lui… Poate vreun truc, abordare sau schimbare de perspectivă care să dea un restart în relație? Mă interesează punctul vostru de vedere, experiențe concrete - nu soluții teoretice. Mulțumesc!
FlorinHero, te înțeleg perfect, și cred că mulți dintre noi am trecut prin această nebuloasă a discuțiilor cu îndrumătorii, unde parcă fiecare pas înainte seamănă cu un doi pași înapoi. Nu-i vorba că nu îți știi bine materia sau că nu ai claritate, ci e mai degrabă o chestiune de dinamică umană și, să fiu sincer, de așteptări nespuse care ajung să devină capcane nevăzute.
Ce am învățat pe pielea mea e că nu poți forța un raport de colaborare în care nu există o reciprocitate a deschiderii - un fel de „dialog în oglindă", unde amândoi trebuie să te simți auzit și validat, chiar dacă feedback-ul e aspru sau cinic. Așadar, primul pas pentru mine a fost să învăț să citesc între rânduri - m-am gândit la ce anume ascunde el cu strictețea aia. Uneori e perfecționism, alteori o teamă de a-și pierde timpul cu direcții care par riscante sau confuze.
Un mic "shift" pe care l-am făcut decisiv e să aduc în discuție LA RECE, înainte de întâlnire, întrebări despre cum vede el progresul - ce părere are că ar însemna un „pas înainte" real în contextul lui. Încerc să clarific frames-urile astea mai întâi, pentru că în felul acesta evit să mă aliniez la o vibrație ambivalentă, ci să știu exact cum să structurez ideile ca să prindă contur în ochii lui. E un fel de pact tacit: „Hai să ne uităm la aceiași metri, să nu mă arunc cu capul înainte în brainstorminguri care rămân evazive."
În plus, mi se pare esențial să-ți păstrezi autonomia, ca un fel de refugiu interior. Nu te lăsa absorbit complet de energia lui, căci s-ar putea să te pierzi. Dacă simți că «lupta» devine redundanță, încearcă să-ți stabilești tu un mic obiectiv de explorare proprie între întâlniri, ceva care să-ți păstreze entuziasmul viu și să nu-ți lase senzația că ești într-un hățiș fără ieșire.
Să nu minimalizăm nici importanța empatiei cu sine însuși în acest proces. E o muncă grea chiar și să îți menții entuziasmul când lucrurile nu merg cum vrei, dar a fi blând cu tine ajută să nu transformi frustrările în blocaje permanente.
Mi-ar plăcea să știu cum ai procedat până acum când feedback-ul a venit cu „rândul de întrebări" de care vorbești - ai avut ocazia să-ți notezi acele întrebări și să mergi în întâlnire următoare cu „răspunsuri" sau cu o analiză a lor? Uneori, transformarea acestor întrebări în ținte clare te scoate din cercul vicios.
Hai să continuăm discuția asta, cred că aici stau niște comori pentru fiecare doctorand care a abandonat spiritul de aventură prea devreme. Mult succes și să nu uiți, fiecare pas mic e un pas înainte!