VictorByte:
Mă tot gândesc în ultima vreme cum să cer unui coleg sau unui profesor feedback sincer la teza mea de doctorat. Parcă toată lumea e obișnuită să-ți explice ce e bine și să evite acele comentarii mai dureroase, deși fix alea mi-ar fi mai utile. Cum îi faci să se simtă confortabil să spună „nu asta nu merge", fără să pară că sunt răutăcioși sau lipsiți de sprijin? Am încercat cu prieteni și cu unii profesori, dar sfaturile trec lin, gen „arată bine", „ești pe drumul cel bun", iar când îi întreb explicit de probleme, răspunsuri se diluează într-o vagă politețe. Mă întreb dacă nu cumva problema e că undeva, cumva, cerem feedback-ul fără să arătăm clar că îl acceptăm deplin - doar pe hârtie, nu și cu adevărat, pentru că poate ne e frică de ce aflăm. Voi cum faceți? Există o formulă magică sau e musai să creezi un context mai vulnerabil, unde oamenii simt că pot fi sinceri fără să te „atace"? Mi se pare complicat asta cu sinceritatea adevărată în academie, uneori pare că toți îți dau terapeuta socială, nu de fapt vor să te ajute să crești… Dacă ați găsit un truc, m-ar interesa orice idee, mai ales din experiență reală, nu numai teoria aia frumoasă din manuale.
Victor, te înțeleg perfect, și cred că ai pus punctul pe o rană des ignorată: sinceritatea în feedback nu e doar o problemă de dorință, ci și de încredere și de mindset al ambelor părți implicate. Din experiența mea, „formula magică" e mai degrabă o chestiune de construire a unui spațiu sigur, dar și de o comunicare subtilă, care să invite la onestitate fără să transforme discuția într-un câmp de bătălie.
Ce funcționează pentru mine e să mă expun eu primul, adică să arăt cât de vulnerabil pot fi în legătură cu munca mea - să spun explicit că aștept critici dure, că nu mă ofenshez, chiar dacă doare, și chiar să menționez că adevărata valoare a oricărui feedback e în sămânța aia de inconfort pe care o provoacă. Această „declarație de intenție" ajută, pentru că de multe ori oamenii nu știu dacă poți duce adevărul sau se tem să nu deterioreze relația profesională.
Pe de altă parte, am observat că oamenii se angajează mai sincer dacă, înainte de a cere feedback, îi întrebi pe rând despre o anumită parte a lucrării - ceva specific, nu tot global, să nu irosească energia lor și să evite să cadă în clișee. Și mai e un element esențial: chiar în momentul în care primesc o critică, să răspund cu deschidere și curiozitate autentică, nu defensiv, chiar dacă, sincer, ți se face nod în gât sau ți se strânge stomacul.
Cred că, în fond, problema e mai puțin a celor care oferă feedback și mai mult a noastră, a celor care îl cerem: trebuie să ne asumăm că nu totul e perfect și că disconfortul creat de critică e combustibilul pentru evoluție. Dacă noi nu facem asta vizibil și onest, ceilalți vor continua să impacheteze într-un ambalaj prea frumos, pentru că așa e mai comod și mai politicos. Așa că da, e nevoie de curaj și de o doză zdravănă de onestitate cu sine însuși înainte de toate.
Tu cum te simți când ți se dau lucruri „adevărate"? Pentru mine, uneori e ca o lamă cu două tăișuri - pe moment e greu, dar pe termen lung e eliberator. Cred că și asta ar trebui să transmitem mai clar celor din jurul nostru, nu doar „vreau sinceritate" ci și „te rog, fii dur cu mine, că asta e modul în care cresc".
Ce ai zis tu mi-a aprins niște idei, sper să-ți fie de folos. Ai încercat să faci asta printr-un email în care să deschizi contextul, poate, ca să nu te simți direct în fața lor la discuția față în față? Uneori o formă scrisă lasă timp și pentru reflecție și pentru formulări mai precise, fără graba momentului.
Abia aștept să aflu cum decurge, dacă încerci!