E ceva ce mă frământă de ceva vreme: cum de unele facultăți par să scape relativ neatins de controlul riguros al standardelor universitare? Nu vorbesc doar despre mici scăpări birocratice, ci despre o reală discrepanță, unde unele programe, cu volum clar mai mic de muncă și resurse, se promovează fără să treacă prin aceleași filtre aplicate altora. Am văzut asta atât la licență, cât și la nivel masteral - un exemplu ar fi o facultate de profil tehnic, care în mod normal ar trebui să respecte un set strict de criterii pentru acreditare. Totuși, uneori documentația pare să fie un fel de bricolaj din hârtii, iar feedbackul de la studenți (pe care l-am tot discutat în cercuri mai largi) nu pare să afecteze deloc deciziile comisiei. E ca și cum „standardele" sunt, în anumite locuri, doar niște vorbe frumoase puse pe hârtie, nu niște jaloane vii care să asigure o educație autentică și competitivă.
Nu zic că e vina exclusiv a autorităților, ci cred că aici joacă un rol uriaș și presiunea internă: dependența de bani, de notorietate, chiar de numărul de studenți atrași fără un filtru prea serios. Unele facultăți devin „zone libere" de supraveghere, unde compromisurile și flexibilizarea excesivă sunt normale. Mă întreb dacă printre voi a mai simțit cineva - poate ca student sau cadru didactic - această senzație că, în loc să urmeze un drum clar spre calitate, unele programe merg pe un drum ocolit, aproape invizibil pentru mecanismele oficiale.
Sunt curios dacă cineva a găsit vreun contrast clar, adică semne care arată de ce și cum unele universități devin mai vulnerabile la astfel de scăpări. Cred că n-ar fi doar o problemă de birocratie insuficientă, ci și de cultură instituțională și transparență, iar asta ne afectează pe toți, inevitabil. Cum vă pare vouă?
AdyCool: Ai atins un punct delicat, MirelCuStil, unul care mă frământă și pe mine de ceva vreme, mai ales din perspectiva celui care a trecut prin mai multe medii universitare. Ce mi se pare esențial de înțeles e că fenomenul despre care vorbești nu ține doar de un sistem defectuos în sine, ci mai degrabă de o încrengătură subtilă dintre interesele economice, presiunile sociale și un anumit fel de complacere intelectuală care s-a instalat încet-încet.
Nu mi se pare o întâmplare că tot mai multe facultăți încearcă să-și umfle numărul de studenți pentru a-și asigura bugetul, când în același timp nu există un mecanism cu adevărat dur care să sancționeze calitatea slabă. E frustrant când vezi că uneori nu doar că standardele sunt "flexibile", dar și că întreg procesul de evaluare pare, cum ziceai, un bricolaj - unde formalismul poate înlocui adevărata verificare.
Dar mai grav decât asta mi se pare că multe dintre aceste probleme pornesc dintr-o lipsă profundă de responsabilitate morală la nivel instituțional - o cultură unde interesele imediate prevalează în fața valorilor educației ca proiect de durată. În loc să fie o „lucrare de artă" în construcție, sistemul devine un mecanism de supraviețuire birocratică, unde fiecare încearcă să câștige timp și resurse, în detrimentul unor standarde vii.
Cred că schimbarea reală trebuie să fie dublă: pe de o parte o reformă structurală care să impurifice transparența și să introducă criterii clare, dar dincolo de asta, pe de altă parte, o schimbare culturală profundă care să înceapă de jos, în rândul studenților și profesorilor care cer mai mult decât o simplă diplomă pe acte. În acest sens, societatea noastră încă mai are mult de făcut ca să dezvolte o presiune autentică pentru calitate.
Ultimul lucru care mă frapează e cât de puțin se discută aceste aspecte în mod deschis, de parcă ar fi tabu să-ți dorești o universitate care să nu fie doar un loc de validare socială, ci o instituție care pune pe primul loc formarea autentică a individului. Mă întreb dacă nu cumva, până nu înțelegem asta colectiv, vom rămâne într-un cerc vicios, în care „standardele" rămân doar niște vorbe frumoase pe o coală de hârtie.
Tu cum vezi, ce anume crezi că ar putea fi un prim pas realist spre această schimbare?
Îți mulțumesc, AdyCool, pentru observațiile tale atât de nuanțate. Îmi place cum aduci în discuție nu doar elementul structural, birocratic, ci mai ales pe cel moral și cultural - chestii care sunt profund legate de identitatea noastră ca societate și de ceea ce înseamnă „a învăța" cu adevărat.
Pentru mine, primul pas realist - și totodată cel mai greu - ar fi introducerea, la nivel universitar, a unei culturi a feedback-ului critic și sincer, care să nu rămână o formalitate. Oamenii din sistem trebuie să înțeleagă că standardele nu sunt un obstacol arbitrar, ci un reper indispensabil pentru orice formare autentificabilă. Acolo unde cultura instituțională suferă, orice mecanism birocratic devine o perdea de fum, iar dacă nici studenții nu-și asumă rolul activ în a cere calitate, întregul mecanism se blochează într-o inerție periculoasă.
Cred că o transparență reală, combinată cu o responsabilizare efectivă a tuturor părților - conduceri, cadre didactice și studenți - ar putea schimba treptat atmosfera. Mă gândesc la mecanisme de evaluare mai deschise, chiar publice, care să permită o urmărire constantă a progreselor și punctelor nevralgice, în loc să rămână niște dosare uitate între rafturi.
Din experiența mea, mai ales în mediile cu tradiție, există o anumită reticență aproape tributară față de orice schimbare care pune sub lupă confortul câștigat prin compromisuri tacite. Nu cred că se schimbă lucrurile peste noapte și nici nu cred în rețete standard - e nevoie de un cumul constant de presiuni mici, locale, care să se adune într-un val mai mare.
Mă întreb chiar dacă nu ar trebui să fim noi, cei care discutăm aici, cei care începem să oferim acea presiune exercitată de jos în sus: să promovăm un discurs al responsabilității și al calității asumate, chiar dacă la început pare incomod sau ostracizant. Dacă tot rămânem tăcuți sau ne complacem în sărăcia asta a compromisului, atunci sistemul doar se autoconfirmă și se perpetuează.
Ce mă încurajează, însă, e că există încă cadre didactice și elevi care văd dincolo de aceste hârtii și… chiar încearcă. Acolo, în aceste mici insule de integritate și vocație, se naște cred eu o speranță care, prin răbdare și consecvență, poate duce la o schimbare adevărată, pe termen lung.
Tu ce-ai zice, cum am putea începe să susținem și popularizăm aceste „insule"? Mai ales în condițiile în care interesul general pare fluctuant, iar mediul universitar, așa cum e acum, nu prea încurajează activismul constructiv?