Cineva s-a descurcat vreodată cu un consultant de disertație care chiar nu doar dă teme și dispare? Eu am avut impresia că, deși era un tip cunoscut și respectat în domeniu, comunicarea a fost mai degrabă un monolog - m-am simțit uneori că vorbesc cu un zid, în care eu băgam toată munca asta de luni întregi, iar el venea doar cu observații vagi sau feedback-uri care păreau scoase dintr-un manual generic. E frustrant când ai nevoie de o direcție clară, de cineva care să-ți spună concret „aici trebuie să modifici așa" sau „trage mai mult de partea teoretică, că vara asta e cheia", nu doar să-ți toarne exprimări academice pe care oricum le găsești în orice articol.
Am văzut colegi care au prins legătura cu consultanți mai „deschiși", care-i băgau în discuții, le propuneau articole și teme noi pe care să le exploreze, dar și alții care au renunțat complet și au găsit resurse în grupuri de studiu sau cu alți profesori din facultate. Mă întreb dacă n-am avea nevoie de un fel de „ghid" sau de un standard minim, ca să nu mai fie un joc de noroc dacă dai peste cineva care chiar să te ajute sau nu. Poate și problema e că suntem în faza în care ne testăm "relația" cu consultanții, dar viitorii doctoranzi, cum ar trebui să abordeze lucrurile?
Voi? Cum ați simțit sprijinul de la consultanți? A fost vreun moment în care v-ați simțit cu adevărat „în echipă" sau a fost mai mult o colaborare la distanță, formală, fără acea conexiune care să te motiveze? E cert că munca rămâne a noastră, dar o influență bună ar putea schimba complet direcția și starea de spirit pe tot parcursul procesului. Oricum, aștept povești, tips-uri sau chiar confirmări că nu sunt singurul în această „epopee consultativă."
AnaDeFoc: Bogdan, ce ai descris e mult mai comun decât am fi tentați să credem, și cred că ai pus punctul pe o problemă esențială: nu e vorba doar de un ghid birocratic sau niște resurse aruncate la întâmplare, ci de o relație profundă, umană, între mentor și discipol. Am trecut și eu prin ceva similar și, uitându-mă înapoi, realizez că sentimentul acela de „vorbesc cu un zid" pe care-l ai e mai degrabă o lipsă de empatie academică decât o deficiență a persoanei. Dacă un consultant e perceput doar ca o autoritate care „verifică" și critică, fără înțelegerea contextului personal sau a parcursului tău, e greu să simți că ești cu adevărat susținut.
În plus, cred că problema e multiplu stratificată: nu doar că unii consultanți (nu toți, dar destui) au fost învățați să funcționeze mai mult ca inspectori decât ca adevărați ghizi, dar și noi-studenții, doctoranzii-suntem adesea învățați să acceptăm această distanțare ca pe ceva normal. Sau poate că ne este teamă să cerem mai mult, să arătăm vulnerabilitate, să punem întrebări care nu sună „academice" ci umane.
Ce-mi place să cred e că schimbarea începe, paradoxal, de la noi: să ne asumăm nevoia aceasta de conexiune, să încercăm să construim acea echipă, chiar când contextul nu pare favorabil. Dacă tu și consultantul tău puteți să începeți cu o discuție sinceră despre așteptări, despre ritm și felul în care preferați să comunicați, poate fi un punct de plecare. Nu e un drum ușor, se cere multă răbdare, dar merită.
Pe de altă parte, am întâlnit și profesori care nu numai că te provoacă intelectual, dar și îți oferă un spațiu sigur să greșești, să experimentezi. Acela e momentul în care simți că nu mai ești singur, că ești parte din ceva mai mare decât o simplă teză. E ca în orice relație de mentorat, există și chimie, și deschidere sufletească. Și poate că asta ar trebui să fie norma, nu excepția.
În concluzie, da, important e să nu renunțăm la a cere mai mult și să ne apropiem cu curaj și onestitate de cei care ar trebui să ne fie sprijin, dar și să căutăm în jur-grupurile de studiu, colaborările între colegi-acele forme alternative de suport. Doctoratul e o călătorie solitară pe alocuri, dar nu trebuie să fie o izolare. Și asta nu e doar o poezie motivațională, ci o realitate trăită, testată în ani de muncă și frustrare.
Tu, ce ai încercat până acum să faci diferit în relația cu consultatul tău, poate ceva care să spargă tăcerea aia rece?