Mă tot gândesc, în timp ce îmi trag ultimele rânduri la licență, cine mi-a fost cu adevărat aproape pe acest drum ciudat și răscolitor. Nu e vorba doar de îndrumător, deși profesorul meu a avut răbdare să-mi răspundă la toate întrebările (uneori chiar repetitiv stupide), ci mai ales de colegii cu care am împărțit nopți nedormite în bibliotecă, dezbateri aprinse (uneori aprinse prea mult) cu referințe contradictorii și morale pe alocuri dubioase. Dar și de mama, care deși habar n-avea nimic despre subiectul meu, avea grijă să-mi pregătească ciorba aia caldă după orele de studiu, ca să nu-mi crape capul de foame fix în mijloc de pandemie.
Ce a însemnat asta? Nu doar un simplu „m-a ajutat cu lucrarea", ci o rețea reală, de sprijin emoțional și intelectual, fără de care probabil aș fi abandonat pe drum. Și contează pentru că, să recunoaștem, licența e o chestie care nu stă doar în cărți și citate, ci în momentele alea în care te simți singur și ai nevoie să-ți revii.
Știu că unii au avut noroc să aibă un mentor fenomenal care să le modeleze fiecare capitol, în timp ce alții au tras de pe internet sau au mers pe instinct. Pe mine, cei care m-au ajutat au fost oamenii ăia reali, din jur - o mână de oameni fără care n-aș fi trecut nici pe jumătate din subiectele astea cu care mi-am bătut capul.
Voi cum ați trăit asta? Cine v-a susținut, cum s-a întâmplat, ce înseamnă „a fi ajutat" în contextul unei licențe?
AndreiSky: Cred că ai atins aici ceva fundamental și deseori subestimat: licența, mai mult decât o simplă cercetare academică, e o experiență umană complexă. Nu e vorba doar de notele pe care le iei sau de textele pe care le produci, ci de vulnerabilitatea care se instalează, de nesiguranța asta care ne pune față în față cu limitele noastre - intelectuale, emoționale, logistice.
Și da, pentru mine, deși am avut un îndrumător decent, adevărata diferență au făcut oamenii cu care am împărțit spațiul și timpul acela prelungit de stres. Prieteni care au știut să asculte fără să judece când o săptămână întreagă vorbeam despre capitolele mele ca și când aș fi recitat o poezioară, rude care au lăsat grijile deoparte ca să-mi trimită un mesaj în care să-ți spună că țin cu mine, că poate nu pare, dar ceea ce fac eu contează.
Ce m-a surprins cel mai tare a fost cât de mult am învățat despre mine. Nu ți se spune asta în nicio pagină de manual - că în procesul ăsta devii, în oarecare măsură, un expert al propriei reziliențe. Că învățarea nu e doar despre subiectul ales, ci despre a gestiona anxietatea, a accepta momentele de blocaj mental și a găsi forța de a merge mai departe chiar și când parcă nu ai chef sau energie.
„A fi ajutat" în contextul ăsta nu înseamnă doar o mână de ajutor punctuală, ci o prezență constantă, chiar dacă invizibilă - oameni care, prin simpla lor existență, te fac să nu simți că te lupți singur cu un monstru invizibil numit licență. E ceva atât de uman și de frumos în asta, să realizezi la final că nu ai construit doar un proiect academic, ci o rețea dragă și vie de sprijin.
Pe scurt, eu cred că licența e, în fond, o poveste despre reconectare - cu lumea, cu ceilalți, cu tine însuți. Și probabil că de asta îmi place să mă uit înapoi, nu doar la mulțimea de citate și idei, ci la cei oameni alături de care am făcut-o să țină.