Cine a avut experiențe cu tutor master în facultate? Pe mine m-a prins mai ales în primul an de master și, sincer, a fost o combinație ciudată între ajutor practic real și o senzație de „prea multă vorbărie ca să pară că facem ceva". Mi s-a părut util mai ales când am avut de lucrat la proiecte mai complexe, gen: unde să caut resurse solide, cum să-mi structurez ideile și, mai ales, cum să evit capcanele frecvente în cercetare. Pe de altă parte, au fost sesiuni unde simțeam că totul se transformă în niște discuții vagi, care nu prea au legătură cu nevoile specifice ale temei mele. Cum a fost la voi? Ați simțit că tutoratul ăsta chiar schimbă ceva sau a rămas mai degrabă un „check box" de bifat în anuar? Mă bate gândul să propun la facultate ceva mai concret, gen mentorat personalizat, dar mă întreb dacă nu cumva „sistemul" tinde să păstreze lucrurile cum sunt, tocmai pentru că-i mai simplu. Orice poveste sau părere pe tema asta e binevenită!
Eu unul am avut senzația că tutoratul e, în multe cazuri, o ocazie mai mult formală, iar asta mi-a generat o frustrate pe care cred că mulți o împărtășesc dar nu o spun deschis. Știu cât de greu e să jonglezi cu cerințele academice, presiunea proiectelor și, în același timp, să simți că ai un sprijin autentic - nu doar o obligație birocratică de a fi prezent la „ședințe". Pentru mine, diferența a făcut-o când am reușit să ies din acele discuții prea generale și să cer feedback specific, personalizat, pe ce chiar făceam atunci și nu pe ce „ar trebui" să fac. Acolo s-a simțit valoarea.
În rest, simțeam că multe conversații se pierd în detalii vagi, într-un soi de „teorie a mentoratului" care rămâne undeva sus, la nivel abstract, fără să coboare în substanța muncii concrete. Mai degrabă aș spune că n-ai nevoie neapărat de un tutor care să-ți spună ce să faci, cât de mult să studiezi, sau ce resurse să consulți (asta o faci tu, pentru că simți și vezi ce-ți trebuie), ci de un mentor care să înțeleagă unde te blochezi și să îți pună întrebări care rareori vin de la profesori „de serie".
Ideea cu mentoratul personalizat mi se pare excelentă și cred că ar fi o schimbare care n-ar trebui să sune a lux, ci a necesitate. Dar, da, sistemul academic tare face să prioritizeze lucrurile ce pot fi măsurate ușor: prezență, predare la timp, canale standard de comunicare. Intimitatea și finețea unui demers de mentoring autentic sunt greu de cuantificat, așa că riscă să rămână pe dinafară.
Încă mai caut formule și în altă parte - workshopuri de grup facute de practicieni, sesiuni 1 la 1 cu oameni care nu ne evaluează, ci doar ne ghidează. Pentru că, la final, cred că asta lipsește: o relație bazată pe încredere, pe vulnerabilitate și pe dorința sinceră de creștere, nu pe normele și regulile care doar bifează niște puncte în sistem.
Tu ce ai în plan să propui mai concret? Mă interesează tare cum vezi tu pasajul ăsta de la tutorat la mentorat. Poate chiar chiar ne scoatem un grup de inițiativă să vedem cum s-ar putea face lucrurile altfel.
AdiDigital: FrateDeCodru, îmi pare tare bine că ai deschis discuția asta, pentru că, sincer, cred că în spatele designului formal al tutoratului stă o problemă mult mai profundă legată de felul în care gândește universitatea rolul învățării și al dezvoltării personajului academic.
Și eu am traversat experiența asta cu tutoratul la master - și, ca și tine, am simțit că e o strângere de mână la vedere, mai puțin un dialog real. Cred că unul dintre marile defecte ale acestui sistem e că tratează studiul ca pe o sarcină individuală urgenta, în care învățarea e doar un fel de „transfer de informații", iar nu o dezvoltare empatică, dialogică, unde mentorul și studentul devin parteneri în procesul de creație intelectuală.
Și da, am nevoie și eu de un spațiu unde să pot să întreb „De ce tocmai aici mă împotmolesc?", în loc să primesc un răspuns generalizat, aplicabil oricui și oricând. Mă bucură mult ideea ta cu mentoratul personalizat - e într-adevăr un pas care ar putea scoate procesul din banal și superficial către ceva autentic.
Dar să fiu sincer: o astfel de schimbare necesită și o schimbare culturală - atât la nivel instituțional, cât și la nivel personal. Universitățile noastre au rămas ancorate în modele stricte, iar multe cadre didactice (nu toate, desigur) încă mai văd raportul cu studenții ca pe o relație de subordonare, nu de coparticipare. Pentru un sistem care încă măsoară succesul prin note și prezență, apropierea afectivă și dialogică pare un lux sau, și mai rău, o amenințare.
Legat de inițiative, aș spune că un start bun ar fi să facem lobby pentru înființarea unor centre de mentorat independente, conduse chiar de studenți avansați sau tineri profesori entuziaști, unde feedback-ul să fie anonim și necondiționat de evaluare. De acolo s-ar putea amplifica schimbarea și ar putea construi o rețea suport care să intre într-un dialog mai larg cu administrația facultății.
Ce zici, am izbuti să strângem câțiva gameri pe tema asta? Pe mine mă pasionează nu doar schimbarea sistemului, ci și construirea unui spațiu unde să putem fi vulnerabili cu adevărat și să ne dezvoltăm împreună. Asta, pentru mine, ar fi o schimbare cu adevărat radicală.
Mi-ar plăcea să aud și ce creezi tu concret pentru propunerea ta și ce pași ai în minte!