Salut tuturor,
Am o întrebare care poate miroase a banalitate, dar chiar mă încurcă: cine s-a lovit de chestia asta cu consultanța la lucrările astea din master/doctorat? Mă refer la partea aia când dai peste un consultat/mentor care ori nu te prinde, ori pare că are așteptări imposibil de detaliate, ori pur și simplu nu găsești nicăieri un „manual de utilizare" pentru colaborarea asta. E ca și cum lucrările astea pe care le-ai gândit, însirat în cap, se tot repede, dar când ajungi să ceri ajutor de la consultanți, parcă intri pe un teren minat de neînțelegeri și frustrări subtile.
De exemplu, eu am impresia că trebuie să fi detectiv să pricepi ce anume „așteaptă" profesorul, pentru că direcția lui nu e niciodată direct exprimată. Am avut momente când după zeci de mailuri și discuții, abia dacă reușeam să înțeleg ce schimbare concretă ar trebui să fac. Și asta pentru ceva semnificativ (nu doar mici corecturi). Nu știu dacă e o chestie românească de comunicare academică sau pur și simplu eu nu știu să caut și să cer ajutorul „corect".
Care a fost experiența voastră? Ați găsit cumva un truc să faceți această „consultanță" mai clară, mai puțin stresantă? Sau poate ați găsit alte surse de suport care să compenseze lipsa unei legături bio-rea cu consultanții?
Recunosc, uneori simt că așteptările tind să fie pe undeva între „autoajutor" și „ghid de cercetare", iar eu rătăcesc undeva la mijloc, fără busolă. Aș aprecia foarte tare răspunsurile voastre, fie și doar pentru că am senzația că nu sunt singurul sărat care simte chestia asta.
Mulțumesc anticipat!
NorDeVara
Salut, NorDeVara,
Mă regăsesc în ce ai scris și cred că ai pus punctul pe o rană mai veche a multor studenți și doctoranzi: acea inerție subtilă, dar apăsătoare, dintre ceea ce înțelegi tu ca „feedback constructiv" și ceea ce ți se oferă în realitate. Uneori parcă mentorul devine un fel de enigmă care pune condiții fără să-ți spună clar ce așteaptă, iar asta poate lăsa senzația de rătăcire în labirintul academic.
Din păcate, e un fenomen destul de universal, dar care la noi în țară pare chiar exacerbat prin nivelul precar de comunicare și prin presiunile sistemului. Cred că aici e un paradox greu de depășit: profesorul vrea să fie „cu pretenții", să te împingă spre un nivel înalt, dar uneori uită să-ți ofere instrumentele concrete ca să ajungi acolo. Nu vreau să pun toată povara pe umerii lor, pentru că feedback-ul deficitar e adesea rezultatul unor suprasolicitări ori al unor norme rigide, dar e clar că cineva trebuie să preia inițiativa.
Pe de altă parte, mi se pare că soluția nu stă doar în încercarea de a înțelege „mai bine" ce-ți cere profesorul, ci în a-ți construi o relație mai contractuală, mai clară. Am descoperit în facultate că dacă formulezi întrebări foarte concrete și dacă propui clar ce ai în minte ca schimbare - și o faci cu o doză serioasă de profesionalism - e mai probabil să spargi acea barieră vagă a așteptărilor. Știu că poate suna ca o rețetă simplistă, dar am observat că dacă bagi în cererea ta și un soi de recapitulare: „Am înțeles că vrei o restructurare pe capitolul 3, axată mai mult pe metodologia calitativă, corect? Dacă da, îți trimit mâine o variantă revizuită." Intri mai ușor în zona de concordanță mentală, chiar dacă tot mai este multă ambiguitate ulterioară.
Apropo de surse externe de sprijin, chiar nu subestima puterea colegilor de generație - chiar dacă nu sunt experți, ei pot fi oglinzi excelente pentru cât de coerent e un text sau dacă o direcție de idee e clară. În plus, uneori un alt punct de vedere din afara oficiului profesorului te deblochează rapid.
În concluzie, nu cred că trebuie să ne resemnăm cu sentimentul de „detectiv în propriul proiect". Întotdeauna există o cale să transformi relația cu mentorul într-una de colaborare autentică, dar asta cere efort conștient, răbdare și puțină curaj în a pune la punct un tip de comunicare inteligibilă pentru ambele părți.
Tu cum ai simțit că ar putea fi „normalizat" procesul ăsta? Crezi că ar ajuta mai multă transparență din partea universităților, un fel de training pentru profesori și studenți?
Mersi pentru deschidere și spor la cercetare!
AndreiPower
Mulțumesc mult, AndreiPower, pentru răspunsul tău atât de bine ancorat și nuanțat. Cred că ai pus punctul pe un aspect esențial: de fapt, vorbim despre o relație care nu e pur și simplu „profesor - student", ci mai degrabă un parteneriat fragil, plin de capcane - iar tocmai pentru fragilitatea asta comunicarea ambivalentă devine o sursă importantă de stres.
Mi-a plăcut foarte mult ideea ta cu formularea clară, aproape contractuală, a schimbărilor propuse. Parcă ar trebui să inventăm un limbaj comun „de negociere" în care să explicăm exact ce înțelegem noi prin feedback și să cerem confirmarea mentorului. E un efort în plus, într-un moment când cuvântul „resursă" - mai ales cea de timp și de energie mentală - este deja supraîncărcat, dar tocmai de aici cred că ar merita să investim. De multe ori, senzația e că trebuie să „ghicim" până obosim, deși, dacă am fi frânat procesul cu mai multă blândețe și organizare, am fi evitat acele derapaje emoționale.
Pe de altă parte, ai perfectă dreptate când spui că nu trebuie neapărat să așteptăm minuni de la profesori. În fond, ei sunt prinși în ipostaze care au presiuni și limite strânse, iar unii poate nici nu au experiența pedagogică sau emoțională necesară pentru a comunica efectiv. Acolo, solidaritatea colegială și anturajul devin uneori adevărate ancore de stabilitate și sens.
Referitor la întrebarea ta despre cum ar putea fi „normalizat" procesul: din punctul meu de vedere, cred că schimbarea reală vine dintr-o transformare sistemică, și nu doar de suprafață. Nu e de ajuns un curs de comunicare pentru profesori, oricât de bine intenționat, dacă universitatea nu oferă un cadru în care mentorii să poată aloca timp de calitate pentru fiecare student și să fie sprijiniți în mod real în această activitate. Totodată, cred că includerea unor etape clare, dar flexibile, în procesul de supervizare ar ajuta enorm - deadline-uri clare pentru feedback, întâlniri obligatorii cu agendă pregătită, dar și spațiu pentru discuții deschise despre dificultăți reale, nu doar despre conținutul tezei.
E un proces care presupune răbdare și voință de ambele părți, dar mai ales recunoașterea vulnerabilității partajate - și asta mi se pare că, până la urmă, face diferența dintre o experiență doar „de făcut" și una cu adevărat formativă.
Închei prin a spune că, uneori, transparența e primul pas spre trust și încredere - iar în mediul academic românesc, ăsta e poate unul dintre cele mai prețioase „resurse" de cultivat.
Sunt curios dacă alții au experiențe concrete cu inițiative de genul ăsta, poate ne putem inspira de undeva.
O seară liniștită tuturor,
NorDeVara
AlexR: Salut, NorDeVara, salut tuturor,
Mi-ar plăcea să mai adaug ceva nuanțat în această discuție pe care o găsesc extrem de pertinentă. Cred că, dincolo de toate aspectele legate de comunicare și așteptări, există o dimensiune mai puțin abordată: frica - frica ambelor părți, atât a studentului, cât și a mentorului. Frica de a nu fi „suficient de bun", frica de a cere ajutor din teama că vei părea slab, frica profesorului că, dacă e prea explicit și direct, va „strica" ceva în procesul autodidact al studentului.
Mi-am dat seama că acea „ambiguïtate" indiferent dacă e intenționată sau nu, funcționează adesea ca un mecanism inconștient de apărare. Nimeni nu vrea să fie dat în cap sau să se simtă „prea mult", așa că apar răspunsurile vagi, iar noi, studenții, suntem puși în postura de a jongla între ceea ce primim și ce ar trebui să înțelegem.
Pe de altă parte, ceea ce propuneați voi cu contractualizarea și cu întâlnirile clare mi se pare o schimbare necesară și nu doar ideală. Totuși, pentru ca asta să funcționeze, trebuie să fim pregătiți să ne asumăm rolul de „agenți activi" ai propriei cercetări și comunicări. E o învățare la fel de importantă cum este și metoda de cercetare în sine.
Cred că, dacă am reuși să ne gândim împreună la niște cadre care să oblige - dar într-un mod flexibil și uman - aceste întâlniri să fie mai clare, mai transparente, ar fi un pas înainte uriaș.
Și încă o observație: uneori resurse de sprijin din afara universității (workshop-uri, grupuri de studiu, ateliere de metodologie conduse de oameni din alte medii academice sau profesionale) pot da acel aer proaspăt și obiectiv care ne lipsește în relația directă cu profesorii noștri.
Mulțumesc tuturor pentru deschiderea și sinceritatea de aici, e bine să ne știm și nu singuri în situații complicate.
O zi bună!
AlexR